Alexandru Mihai Burcă, pianistul pentru care fiecare vibrație este unică și are propria viață și magie. Acesta consideră că prin dragoste poți atinge performanțe muzicale și recomandă tinerilor să nu abdice de la țelul lor adevărat, să muncească din greu, să țină capul sus și să creadă în Dumnezeu.
Bună ziua! Pentru început, povestiți-ne despre ce anume v-a stârnit interesul pentru acest instrument și cum contribuie acesta la individualitatea dumneavoastră artistică.
Părintii mei sunt muzicieni, mama este profesoară de pian, iar tata este profesor de trompetă. M-am născut cu pianina în casă și am auzit tot timpul muzică în jurul meu. La vârsta de 4 ani am început studiul pianului împreună cu mama mea. Nu cred că la vârsta respectivă am avut un interes anume în a cânta la pian, însă cred ca acesta a venit și a crescut pe parcurs, odată cu rezultatele.
Ce concerte/festivaluri v-au marcat emoțional și v-au ajutat să evoluați în acest domeniu?
De mic copil am participat la concursuri și am câștigat diferite premii. Acestea mi-au marcat copilăria și m-au făcut să visez, să studiez și mai mult.
Cred că cea mai mare confirmare am primit-o în Italia la concursul “Beethoven e i Classici – 2003”, unde am câștigat marele premiu. A fost un concurs dificil în 3 etape, cu peste 150 de participanți din toată lumea, la categoria mea.
Care este motivația din spatele acestui talent? Cine a contribuit la formarea dumneavoastră ca artist?
Talentul l-am primit de la Dumnezeu. Nu există o motivație în spatele acestuia. În schimb, există o motivație în spatele muncii și a studiului la pian: dorința de a deveni mai bun și de a descoperi noi moduri de a cânta.
Eu cred că oamenii trăiesc o mulțime de faze în evoluția lor. Cred că fiecare întâlnire în parte m-a conturat într-un fel anume. Începând cu anii copilăriei, părinții mei au așezat stâlpii pe care eu a trebuit să-i construiesc, iar profesorii cu care am lucrat în țară și în afara țării m-au îndrumat. De asemenea, au contribuit și muzicienii cu care am luat contact și am împărtășit idei și idealuri, sălile de concert unde am stat cumințel de multe ori pe scări pentru a asculta pe cine știe cine, vinilurile și înregistrările marilor pianiști și, nu în ultimul rând, doamna profesoară, Steluța Radu, omul care mi-a schimbat ”paradigma” și poate cel mai mare cadou pe care l-am primit în viață.
Cum reușiți să ajungeți la un echilibru atunci când atingeți clapele pianului? Cât de important este să aveți o tehnică bună?
Pianul este un instrument, un mijlocitor între un emițător și un receptor. Pentru a reuși să creezi acea punte între suflete, trebuie să stăpânești bine instrumentul la care cânți. Trebuie să îl cunoști, să te împrietenești cu el și să deveniți un întreg. Pentru asta, la început există tot felul de exerciții. Poți face o paralelă cu sportul de performanță. Nu joci bine fotbal, daca nu faci genuflexiuni…
Cum priviți viitorul muzicii clasice al României, având în vedere generațiile noi care pun accentul pe alte lucruri lipsite de valoare?
Generațiile noi nu au ajuns aici singure. E bine să urmărim ce s-a întâmplat în trecut, atât cel îndepărtat, cât și cel recent. Eu văd o schimbare în mentalul colectiv, văd sălile pline la Operă, la Ateneu, la Sala Radio, chiar și în locații mai mici unde diverși artiști pun în scenă, arta de valoare. Publicul trebuie câștigat prin adevăr și răbdare.
Ce senzații trăiți atunci când interpretați o piesă la un pian străin?
Fiecare vibrație este unică, are propria viață și magie. Într-adevăr, există un timp de adaptare până cunoști “pacientul”. E ca atunci când treci de la o mașină la alta. Dacă te sui pentru prima oara în ceva, bolid italian, ai impresia că merge singur, dar dacă trecerea este inversă, atunci te bucuri de troncăneli, de imperfecțiuni și încerci să le acoperi.
Povestiți-ne puțin despre colaborările pe care le-ați avut până în prezent și felul în care acestea și-au pus amprenta pe cariera dumneavoastră.
Sensibil… Cum ziceam, Dumnezeu lucrează prin oameni și fiecare întâlnire are menirea să umble puțin la interior. Aș începe cu Daniel Jinga, un dirijor căruia îi datorez foarte multe lucruri din ce sunt astăzi, din punct de vedere muzical și uman și, de asemenea, Vlad Mirita, un prieten foarte drag mie, cu care am cântat în toate colțurile lumii. De fapt, sunt foarte mulți acum că stau și mă gândesc. Vreau să mulțumesc fiecărui om în parte, cu care am cântat sau am făcut muzică, pentru că așa am crescut, și eu și ei.
În opinia dumneavoastră, cum i-am putea atrage pe tineri în acțiuni culturale? Considerați că pentru aceștia, muzica clasică ar trebui prezentată într-o manieră specială, distinctă?
Muzica clasică este atât de versatilă, ea găsește toate modurile de atragere a celor din jur. Apoi, în zilele noastre, modul de promovare nu mai este unul per domeniu. Acum mergi la maraton cântând din trombon. La creativitate nu stăm prost, însă, tinerii de acum sunt foarte inteligenți și muzica clasică este inteligentă la rândul ei. Există compatibilitate și nu, nu trebuie prezentată altfel decât e. Dacă ați mers la concerte, poate că ați văzut că, atunci când vorbim de muzica clasică, la concertele renumite din țară sau din străinătate, sălile sunt pline, 70% fiind pline cu tineri. Cererea există, însă importante acum sunt oferta și spațiul:
Penru melomani – sălile de concerte, artiștii și piesele alese.
Pentru cei care vor să studieze muzica clasică – unitățile de învățământ publice sau private, mentorii și materiile.
Care sunt factorii cel mai importanți pentru a atinge performanța muzicală? De ce?
Mă rezum la unul singur, și anume, dragostea, dragostea de muzică. Restul vine de la sine.
Care sunt proiectele pe care vrei să le concretizezi în viitorul apropiat?
Pe viitor mă gandesc la Liszt. Lucrez la integrala concertelor pentru pian ale marelui creator.
Ce îndemnuri le-ai acorda copiilor/tinerilor, dar și oamenilor care cred în arta muzicii clasice și își doresc să profeseze?
Timp de 4 ani am predat pian la Școala de Arte București și am avut studenți cu vârste cuprinse între 4 și 60 de ani. Le-aș spune ce le-am spus și studenților mei: este foarte important să îți dorești, dar e și mai important să stăruiești în dorință. Dacă asta este ceea ce vor să facă cu adevărat, atunci e nevoie de studiu, câteodată până la epuizare, de conduită, de răbdare și de credință. Niciodată să nu abdice de la țelul lor adevărat, indiferent de câte greutăți vor întâmpina. Ava Arsenie Papacioc spunea ceva frumos și adevarat: „nimic nu este pierdut, cât timp credința este în picioare, sufletul nu abdică și capul se ridică din nou.”
Mirela Boureanu & Alexandru Burcă – Summertime
Facebook / Artminds Hall of Fame / Linkedin
©Foto Sorin Careba