Alina BERCU | Pianistă | Cred în talent şi în inspiraţie artistică, dar definitorie este disciplina de zi cu zi

Un interviu emoţionant despre fetiţa de la Câmpina care a ajuns să ridice marile săli ale lumii în picioare. Crede că mâna destinului a făcut ca ea să urmeze cursurile de pian şi nu cele de desen. A mers la prima oră de pian cu gândul că va fi şi ultima, însă a înţeles că îi place. De atunci pianul i-a devenit camaradul ei de nedespărţit. Astăzi, numele Alina Bercu este pe buzele multor oameni, reuşind de fiecare dată să primească laurii bine meritaţi, căci aşa cum spune ea, fiecare concert îţi aduce o doză suficientă de adrenalină şi emoţii de nedescris. Alina Bercu visează să locuiască în Barcelona, oraşul ei de suflet, dar acasă va rămâne mereu Câmpina, locul de unde şi-a luat avântul spre culmile succesului.

Alina, de la 7 ani ai început să cânţi la pian. Îţi mai aduci aminte cum a fost prima ta interacţiune cu pianul?

Prima mea întalnire cu pianul a fost absolut neaşteptată şi neplanificată. Eram în clasa I, iar mama dorea să-mi găsească o ocupaţie pe lângă orele de la şcoală, pentru că ştiam deja să scriu, să citesc şi să fac adunări şi scăderi la matematică. Îmi plăcea mult să desenez, iar planul mamei mele era să mă înscrie la un curs de desen la clubul copiilor din oraşul meu natal, Câmpina. Timp de trei săptămâni a încercat să ajungă la doamna profesoară de desen ca să mă înscrie la curs, dar destinul a făcut ca mama să nu o găsească. În a treia săptămână de aşteptat pe holurile şcolii, mama a întrebat „la întâmplare” o altă doamnă profesoară despre ce curs preda, a aflat că era profesoară de pian şi că mai avea un loc liber în curs. Aşa că a venit acasă şi mi-a spus că de mâine merg la ore de pian. Îmi aduc aminte că m-a şocat destul de tare, pentru că nu-mi imaginam cum o să mă descurc, cum o să fie… Ştiam că pianul este un instrument muzical, dar mai mult de atât nu.
După multe discuţii cu mama, m-am dus totuşi în ziua următoare la curs cu ideea clară că va fi prima şi ultima mea oră de pian, doar că, surpriză, mi-a plăcut din prima secundă enorm de mult, a fost dragoste la prima vedere. De la început mi s-a părut cel mai natural şi mai firesc lucru, aşa că a fost evident că îmi doresc să continui orele de pian. După puţin timp, mi-am dat seama că vreau să studiez la un nivel profesionist şi că vreau o carieră în muzică.

©Foto Alina Bercu

După nici doi ani de când începuseşi să înveţi pianul, ai cântat şi ai încântat o sală întreagă, lumea deja te ştia. Lumea te aplauda, te dorea la concerte. Crezi că asta înseamnă talent sau foarte multă muncă?

Sunt convinsă că fără muncă nu se ajunge nicăieri. Cred în talent şi în inspiraţie artistică, dar definitorie este disciplina de zi cu zi. Un mare talent nesusţinut de multă muncă nu duce nicăieri.

Dacă nu ar fi fost pianul, ce altceva ar fi fost? Te-a îndrumat cineva să faci pian? Cineva din familia ta mai este pianist? E cumva o tradiţie de familie?

Îmi este aproape imposibil să mă gândesc la o altă carieră, pentru că de la 7 ani fac acelaşi lucru şi cu aceeaşi pasiune ca în prima zi. Nici măcar teoretic nu mă văd făcând altceva pe termen lung.
La mine în familie nu sunt muzicieni; mama este economistă, iar tata inginer. Muzica şi pianul au căzut din cer, fără ca nimeni să se aştepte la asta. Însă din momentul în care am hotărât că vreau să devin un muzician profesionist, părinţii m-au susţinut cum au putut ei mai bine şi au făcut atât de multe sacrificii pe care nu ştiu câţi părinţi le-ar face pentru copiii lor. Aşa că pot să spun fără niciun fel de exagerare că am cei mai grozavi şi mai minunaţi părinţi din lume! Fără încrederea şi susţinerea lor nu aş fi avut nicio şansă în cariera mea muzicală.

Ai avut concerte în foarte multe ţări. Unde ţi-ai mai dori să concertezi? Şi la ce premii mai râvneşte Alina?

Orice muzician se simte împlinit în faţa unui public atent şi implicat. Mă consider o privilegiată, pentru că practic mai mereu simt atenţia şi susţinerea sălii. Asta înseamnă sentimentul de acasă pentru un muzician şi în acelaşi timp, pot să spun că este şi cel mai important premiu. Tocmai din acest motiv ţara sau oraşul în care cânţi nu sunt atât de importante. Multă lume crede că noi, muzicienii, călătorim, ne plimbăm şi vedem toată lumea în acest fel. Adevărul este însă exact contrariu; da, călătorim mult, dar în 90% din cazuri vedem doar aeroportul, camera de hotel, sala de concert şi de acolo înapoi la aeroport, mai mult nu.

Ai interacţionat cu foarte multă lume, fie la concerte, în culise, pe străzile oraşelor unde ai fost. Ce lecţii au reuşit să-ţi ofere aceştia?

Chiar mă consider o fericită în această privință, pentru că atât acasă, în primii ani de viaţă, cât şi mai târziu, la şcoală sau la universitate, am fost înconjurată de oameni absolut grozavi, de la care am învăţat enorm de mult şi încă mai am de învîţat. Sunt multe lecţii învîţate, încerc să rămân la cele mai importante.
Acasă, de la familia mea, am învăţat să fiu sinceră, corectă şi muncitoare. De la profesorii din şcoală şi din liceu am învăţat ce înseamnă să crezi în oameni, să le oferi înţelegere şi o șansă în viaţă. Cu ocazia aceasta, le mulţumesc din toată inima profesorilor de la Şcoala Generală Nr. 6 şi de la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov pentru toţi anii în care m-au susţinut şi m-au înţeles!
Iar mai apoi de la profesorii mei din Germania, am învăţat multe principii şi multe „secrete” legate de tehnica pianistică, de strategii de studiu, de alegerea repertoriului şi multe altele.
Tuturor le sunt profund recunoscătoare şi realizez că fără tot acest „buchet” de informaţii în anii mei de pregătire nu aş fi putut realiza poate nici măcar jumătate din cât am reuşit până acum.

E firesc ca la primul concert, la primul premiu, la prima transmisiune live să ai emoţii. Astăzi la concerte te mai încearcă anumite stări?

O, da, şi încă cum! Concert fără adrenalină nu există, până la urmă asta înseamnă „live” şi cred că este o reacţie sănătoasă a organismului, foarte necesară… şi foarte frumoasă. Eu de cele mai multe ori sunt calmă până în ultimele 5-10 minute înainte de concert. Când ajung în spatele scenei şi simt mirosul sălii, aud orchestra cum se acordează, atunci intru în starea aceasta de euforie în care am senzaţia că pot să mut munţii din loc. Uite, chiar şi în momentul ăsta încep să mă simt aşa, doar povestindu-ţi. E o senzaţie absolut uluitoare! Mi-aş dori ca toată lumea să simtă asta măcar o dată în viaţă.

https://www.youtube.com/watch?v=oZoP8lRvh6o


Eşti talentată, tânără şi frumoasă. Ai cucerit practic lumea, ce îţi mai doreşti să realizezi pe plan profesional, dar şi personal?

Mulţumesc pentru compliment! Îmi doresc să fiu pe cât de mult posibil în deplină armonie cu mine însămi; de-aici se întâmplă totul în mod natural, atât pe plan profesional, cât şi pe plan personal. Am pretenţia că am facut progrese în acest sens în ultimii ani, dar mai am multe de învăţat încă.
Pe plan profesional: mai am un repertoriu vast de abordat şi asta este încă o prioritate pentru mine. În acelaşi timp îmi doresc să am din ce în ce mai multe concerte cu un repertoriu pe cât de variat posibil, pentru că mă simt pregătită pentru asta.
Iar pe plan personal mi-aş dori ca într-un viitor pe cât se poate de apropiat să ajung să trăiesc în Barcelona – pentru că nu există pentru mine oraş mai potrivit şi în care să mă simt mai bine.

Unde este astăzi Alina şi unde se simte cu adevărat acasă?

De 10 ani trăiesc în Germania. La început am locuit în Weimar, unde am şi studiat la Universitatea de Muzică „Franz Liszt”. M-am mutat mai apoi la Nürnberg pentru studii de masterat la Universitatea de Muzica de acolo, iar la scurt timp am urmat un master în muzica de cameră la Universitatea de muzică şi arte scenice din Frankfurt, unde am locuit timp de doi ani. Iar acum, de cinci ani încoace, locuiesc în Düsseldorf. Cine ştie pe unde mai ajung?!?! Să sperăm că la Barcelona.
Acasă va rămâne întotdeauna oraşul meu, Câmpina, şi România în general. Pe toate afişele şi programele de sală de oriunde în lume, România este ţara mea de origine şi aşa va fi mereu.

Tinerii de astăzi se dezamăgesc foarte repede. Prea puţini mai aleg să facă o facultate de arte sau muzică, şi atunci fiind îndrumaţi de părinţi. De ce se întâmplă asta? Astăzi poţi trăi din muzică?

Asta este natura muzicii şi a artei în general. În nicio profesie nu ai vreodată garanţii, dar în muzică şi în artă acest aspect este mult mai dur şi mai extrem. Probabil acesta este un motiv major pentru care mulţi nu aleg o carieră artistică. Este adevărat ca în alte ţări sistemul este mai bine pus la punct şi muzicienii trăiesc din asta mult mai confortabil ca în România.
În muzică nu te implici ca să devii milionar sau miliardar; după cum spune un prieten de-al meu, muzica o faci din pasiune şi nu în primul rând pentru bani. Dacă vrei să faci bani, schimbă profesia şi devii „avocat sau bancher”.

©Foto Alina Bercu

Ce ai putea să le spui tinerilor care îşi doresc o carieră în domeniul muzicii? Până la urmă eşti un model pentru mulţi tineri.

Le-aş spune acelaşi lucru pe care mi-l spun şi eu mie: să încerce să găsească formula care să le aducă satisfacţii pe termen lung, ceea ce sună poate simplu, dar e foarte complicat de aplicat. Asta înseamnă studiu inteligent şi calculat, nu 12-13 ore pe zi în care nu te mai poţi concentra din cauza oboselii, ci poate 6-8, dar foarte intense. La fel de important este sportul; dacă sănătatea şi confortul îţi sunt importante, atunci vei găsi măcar o dată la două zile o oră pentru sport, pentru asta nu există scuze. Din când în când avem neaparat nevoie de timp liber în care să ne odihnim corpul şi mintea. În mod surprinzător, în această privinţă putem învăţa cel mai mult de la sportivi; este absolut imposibil ca 100% din timp să funcţionezi la „turaţie maximă” şi în acelaşi timp să fii sănătos şi să crezi că şi peste 15 ani vei rezista în acelaşi ritm. În linii mari acestea sunt cele mai importante aspecte de care trebuie să ţinem cont, în opinia mea.
Iar ca totul să fie perfect ai nevoie şi de puţin noroc; să cunoşti persoana potrivită la momentul potrivit sau să fii în locul potrivit la momentul potrivit, numai că asta nu depinde prea mult de noi.
Model pentru alţii cred că e prea mult spus. Cred că pot să-mi ajut uneori pe moment colegii cu un sfat sau poate cu o soluţie concretă şi mă bucur ori de câte ori am ocazia s-o fac. Dar cred că e prea devreme ca să mă consider un model în adevăratul sens al cuvântului, cel puţin asta e părerea mea.

Apropo de modele. Tu ai avut vreun model în lumea muzicii? Dar în lumea reală?

Sigur că da. Ca muzicieni îi admir cel mai mult pe Sokolov, Gilels, Volodos, Lipatti, Zimerman, Celibidache şi Bernstein.
În viaţa reală mă uit cu cea mai mare admiraţie la oamenii care îmi oferă lecţii prin propriul exemplu şi prin faptele lor, nu prin teorii. Mentalitatea „fă ce zice popa, nu ce face popa” mi se pare îngrozitoare şi mă feresc de cei care gândesc aşa.

Ce face Alina Bercu când pianul se odihneşte?

După 6-7 ore de studiu pe zi încerc în primul rând să fac suficientă mişcare; în funcţie de zi şi de stare, fie merg la zumba, ies să alerg sau fac acasă high intensity interval training, un tip de antrenament scurt şi foarte intens. În general 4-5 zile pe săptămână mă antrenez într-un fel sau altul.
Apoi îmi place mult să gătesc şi sa încerc tot felul de reţete noi, iar cei din jur „profită” cu bucurie pe urma acestui hobby al meu, deci toată lumea e fericită.
Altfel, în afară de sport, sunt foarte liniştită. Îmi place foarte, foarte mult să stau acasă şi să citesc. Nu îmi place gălăgia, nu îmi plac petrecerile, nu am fost niciodată la petreceri sau la cluburi, pentru că nu am simţit nevoia. Am foarte puţini prieteni, dar îi consider prieteni adevăraţi şi sigur, îmi place să ne întâlnim din când în când şi să vorbim, să gătim, să ne plimbăm.

Ai anumite regrete?

Regret e prea mult spus. Mi-ar fi plăcut poate ca în anumite momente sa îmi fi gestionat mai bine timpul şi energia şi să fi avut mai multă încredere în intuiţia mea. Probabil că trecem cu toţii prin etapa în care opiniile altora contează mai mult decât propriile noastre convingeri. De aceea, de când am conştientizat asta, încerc să ţin cont de instinctul meu în primul rând, şi nu de părerile altora.
Tot din acelaşi motiv am renunţat să mai cer sfaturi atât de des ca înainte; de multe ori, oricât de bune ar fi intenţiile din spatele lor, m-ar fi ţinut pe loc şi nu aș mai fi acţionat.

Crezi în destin şi în ceva scris de sus?

Cred în destin ca într-un prim pas. Ca să fiu mai exactă: faptul că mama mea nu a găsit profesoara de desen şi a găsit-o pe cea de pian a fost în mod sigur mâna destinului. Ce a urmat mai apoi cred că au fost implicarea noastră directă, multă muncă, idei, curaj și fapte. Cred că 1% este destin şi 99% curajul tău de a modela destinul în funcţie de dorinţele tale.


Facebook / Youtube / Artminds Hall Of Fame / WebsiteInstagram
 ©Foto Alina Bercu

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline