Anda SALTELECHI | Actriță | Eu cred că oamenii sunt în esenţă buni. Sper asta

În teatru, pentru a reda pe scenă sentimente cât mai aproape de trăirile autentice din realitatea unui om, e nevoie să reușești să înveți măiestria gestionarii proprilor stări. Anda ne dezvăluie că e un act de curaj să cauți (în tine), ca mai apoi să găsești acel echilibru interior care trădează orice lucru ai face în exterior. Fiindcă, pentru un artist (și nu numai), nu e indicat să cadă in extreme: să fie prea orgolios ori prea depresiv. Calea de mijloc e „să-ți vezi de treabă”.
Bună Anda! Povestește-ne cum ai început cariera în teatru. Ce te-a atras să începi o carieră ca actor?
Eram studentă la Facultatea de Litere din Tîrgu Mureş şi nu mi-ar fi trecut prin cap să mă fac actriţă vreodată. Îmi plăcea mult să citesc, citeam dezordonat şi, mai ales în sesiune, atunci când trebuia să învăţ, de fapt, pentru examene. Mergeam mult la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, la Ariel sau la examenele studenţilor de la Universitatea de Teatru. Îmi plăcea la nebunie să văd, în special studenţii. Dar nu m-aş fi gândit vreodată să fac teatru, cel puţin nu-mi amintesc vreun gând clar despre asta. Până într-o zi când eram la sala de lectură, era sesiune, învăţam între două examene, mai râdeam, mai ieşeam la o ţigară. Eram patru la masă. Şi vine la mine o tipă, Crista Bilciu, o ştiam vag de pe holurile facultăţii, era cu un an mai mare decât mine. Era studentă în paralel la Litere şi Regie de teatru. Ne zice că face un spectacol de teatru pentru un festival din Galaţi, că i-au plecat două actriţe din distribuţie, că peste trei zile ar fi plecarea şi că are nevoie de două fete pentru înlocuire. M-am dus la repetiţii. Habar nu aveam ce se întâmpla acolo. Doi dintre viitorii mei colegi de trupă repetau. Am tăcut şi am ascultat. Mi se părea fascinant: vedeam culisele şi, nu numai că le vedeam, dar urma să particip. Eram foarte timidă. Înainte de spectacol, aveam emoții atât de mari, încât i-am zis Cristei să mă lase să joc cu ochii închişi. Şi aşa am jucat până la un punct. Aveam un monolog pe care mă tot roteam şi la un moment dat cădeam în genunchi. Am deschis ochii şi am realizat că eram cu spatele la public. Acum îmi vine să râd, dar atunci nu. După povestea asta, am început să mă iau puţin mai în serios. Am mai făcut două spectacole cu ochii deschişi până ce am terminat Literele. Apoi, am predat un an limba română la Sângiorgiu de Pădure şi, cu banii adunaţi (o căruţă, îţi dai seama), am pornit la Bucureşti să dau admitere la teatru.

A fost o decizie conștientă pentru tine să devii actriță sau s-a întâmplat, pur și simplu, de la sine?
După primele spectacole, decizia a devenit conştientă. Am dat admitere şi am picat de patru ori la rând. Decizia conştientă începea să doară. Şi, motivaţia scădea pe măsură ce picam. Apoi am aflat de Teatrul Studenţesc Podul. Am mers acolo şi asta m-a ajutat. L-am cunoscut pe Cătălin Naum care e pentru mine un mare reper. Am văzut cum lucrează alţii, am stat pe margine, am învăţat şi, când mi-a venit rândul, am lucrat şi eu. Am uitat dezamăgirile nereuşitei la facultate şi m-am concentrat pe ceea ce se întâmpla acolo: se lucra, se mânca, se făcea curăţenie împreună. În timpul ăsta lucram şi cu Crista la diferite spectacole pe care le jucam la Pod. Apoi, în anul următor am intrat la facultate. Dar nu am încetat să merg în Pod. Viaţa trecea galopant prin mine, faţă de Tîrgu Mureş sau Reghin (de unde veneam eu) aici se întamplau atâtea lucruri, evenimente, mergeam la toate spectacolele de teatru, nimic nu-mi scăpa. Cam ăsta a fost începutul.
Capacitatea de a lucra cu un număr mare de oameni este importantă în acest rol. Cum te descurci într-o echipă mare? În opinia ta, de ce crezi că lucrul în echipă e important?
E fain să lucrezi cu mulţi oameni. De la fiecare în parte ai ceva de învăţat. Unul face ceva bine, altul altceva. Poţi să vezi cum gândesc oamenii, cum lasă sau nu lasă de la ei, intri în contact cu energia lor, cu tot ce sunt ei. Mereu ai surprize şi, dacă eşti binevoitor, surprizele astea sunt faine. Eu cred că oamenii sunt în esenţă buni. Sper asta. Tocmai am lucrat la un proiect cu mulţi oameni la Teatrul Odeon şi m-am simţit foarte bine. Se numeşte „Jurnalul lui Robinson Crusoe”, în regia lui Mihai Măniuţiu şi vă invit din septembrie să-l vedeţi. Lucrul în echipă te îmbogăţeşte, te căleşte, îţi deschide noi orizonturi.
Ce lecții ai învățat din rolurile anterioare și întreaga experiența din trecut?
În meseria asta ai suişuri şi coborâşuri. Cred că trebuie să îţi dozezi bine “respiraţia” pentru ambele. Atunci când nu lucrezi să te concentrezi totuşi asupra ta şi să încerci să-ţi îmbunătăţeşti mijloacele. Experienţa mea nu e atât de vastă, însă cred că cel mai important lucru este ca întotdeauna să mergi mai departe, să nu te laşi nici în depresie, nici în orgoliu. Să încerci să îţi vezi de treabă. Să rămâi vertical. Cred că de cele mai multe ori munca îţi e răsplătită. Şi, poate nici măcar de răsplată nu e vorba atâta timp cât ai la spectacolele tale oameni care nu pleacă cu sufletul gol acasă. Poate asta e răsplata.
Am avut şi am spectacole la care ţin şi din care am învăţat foarte multe. Experienţele prin care am trecut în viaţa de zi cu zi m-au îmbogăţit ca om, dar şi ca artist. Am învăţat să cred în mine şi asta e foarte important. Să cer lucruri de la mine. Am învăţat să râd atunci când îmi vine să urlu de tristeţe, să mă iau la mişto când sunt prea serioasă. Oricum ai da-o, viaţa uneori pare să nu aibă niciun sens, să alunece încet spre moarte. Sau, uneori prea mult sens, dar drumul e acelaşi.
Din unele spectacole, de exemplu, „Nostalgia 53” în regia Cristei Bilciu (un spectacol după Nostalgia lui Cărtărescu) am reuşit să văd reacţiile publicului foarte de aproape, să-i văd curiozitatea, deschiderea, uimirea, emoţiile, poate chiar lacrimile. Să-mi văd colegii (20 la număr) total dedicaţi şi ei înşişi fermecaţi de poveste. În alt spectacol, „Titanic Vals” la Teatru Odeon, am văzut cum e să fii prima oară pe o scenă care ţi se pare că dă spre un hău imens, şi negru, şi îndepărtat. Sau cum e să joci cu actori mai experimentaţi decât tine şi să înveţi de la ei. Sau cum e să lucrezi cu Alexandru Dabija. În „Pe jumătate cântec” văd cum e să fii singur pe scenă. O clipă dacă îţi scade concentrarea, poţi pierde „volanul” spectacolului. Şi ţine numai de mine dacă reuşesc să readuc „maşina” pe carosabil. Şi ar mai fi multe.

Crezi că la un moment dat vei avea răbdarea și dorința de a împărtăși celor mai tineri din experiențele tale privind modul de interpretare? Te-ai gândit vreodată să predai celorlalți?
Nu ştiu dacă mă pasionează pedagogia. Nu zic asta din egoism sau ceva. Însă, cred că ăsta-i un dar foarte mare pe care nu-l are oricine.
Motivația este importantă în cadrul profesiei de actor. Cum rămâi pozitivă și concentrată în rolul tău?
Da, e importantă motivaţia. Reprezentaţiile aceluiaşi spectacol sunt diferite. Azi poţi fi bine, mâine mai prost, altădată foarte bine. Cred că e important să fii bun cu tine ca artist şi să înţelegi că aşa stau lucrurile. Şi să fii mereu în priză, să cauţi în mod real, nu doar să pretinzi. Asta e fascinant la meseria asta, e inepuizabilă. Ca viaţa. Şi când mereu descoperi lucruri noi, oameni noi, tăceri noi între oameni, atunci cum să fii demotivat? Normal, sunt şi depresii, încă mari. Şi din ele e de învăţat.
Colaborezi cu Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Odeon, Teatrul Ariel, Teatrul PODUL și multe altele. Care sunt acele teatre și piese care au marcat profund evoluția ta ca actriță?
Sunt angajată la Teatrul Odeon de 4 ani. De 12 ani fac teatru independent împreună cu Crista Bilciu, avem o companie care se numește „Teatrul de Foc”. Fiecare proiect m-a marcat. Din fiecare urcare a mea pe scenă, indiferent de rol, am învăţat câte ceva. Fiecare înseamnă o etapă din viaţa mea. Lucrul bun că totul cu mine s-a întâmplat încet şi treptat. Şi asta cred că e bine. Imaginează-ţi nişte trepte! Am urcat una câte una, cu răbdare, cu frică, n-am sărit două deodată, deşi în viaţă mereu fac asta, de când sunt copil.

Care este actorul/actrița preferat/ă din industria teatrului românesc și de ce?
Uneori, stau lânga arlechin inainte de intrarea mea în scena. Îmi place mult să mă uit la colegii mei, în vârstă sau tineri. Ai de învăţat foarte multe. Apoi, când merg la teatru, îmi atrage atenţia genul ăla de actor care mă face să uit că văd un spectacol, care mă duce cu el total. De mult timp nu mai judec, este o meserie grea în care oamenii evoluează tot timpul.
Ce tip de rol simți că ți se potrivește cel mai mult?
Momentan sunt deschisă spre orice fel de rol, nu vreau să-mi pun limite. Era o vreme când o făceam, dar s-a dus, din fericire.
Care sunt proiectele pe care plănuiești să le dezvolți în perioada următoare?
Din 5 septembrie încep repetiţiile la un nou proiect la Teatrul Odeon. În această toamnă one woman show-ul meu, „Pe jumătate cântec” urmează să se joace în patru festivaluri, inclusiv în Festivalul Naţional de Teatru (în total a fost selecţionat în şapte festivaluri până acum). Este un text scris de Crista Bilciu pentru mine. Tot ea semnează şi regia. E un proiect de suflet.
Facebook / Youtube / Teatrul Odeon
Copyright foto © Cristina Paşcanu, Maria Tache & Vlad Catană