Bogdan Nicolae IMURLUC | Sculptor | Ambiţia şi munca dau roade în cele din urmă

Bogdan Imurluc vorbeşte cu atâta însufleţire despre meseria sa, pe care îşi aminteşte că a început să o descopere din fragedă copilărie. Este, pur şi simplu, îndrăgostit de ceea ce face. Ar sta ore în şir ca să finalizeze o lucrare. Se consideră un autodidact, chiar dacă a terminat liceul şi universitatea de arte. Bogdan a înţeles că meseria se învaţă zi de zi muncind asupra ta, studiind, dorind să explorezi cât mai mult acest domeniu. Este pasionat de istorie, biologie şi mitologie, ştiinţele care-i servesc drept inspiraţie pentru capodoperele sale. Crede că un artist desăvârşit se naşte cu un har de la Dumnezeu, iar pe parcursul vieţii îşi dezvoltă acest talent. Dacă nu există talent artistul se zbate în carapacea sa. Un artist, după Bogdan, este un deschizător de drumuri, de adevăruri.

Bogdan, când ai descoperit artistul din tine? Cine te-a îndrumat să faci un liceu de artă?


Pe la vârsta de trei ani am făcut prima lucrare, un crocodil din lut. A urmat un cap de elefant tot din pământ când mergeam la câmp la bunicii mei, care sunt din Scrovistea lângă Snagov.
 Pe la 8-9 ani am descoperit ceara de albine. Tata fiind apicultor topea faguri după ce colecta ceara şi când a pus-o la răcit am observat că se modelează uşor, iar când e răcită complet rămâne modelajul perfect. Atunci am modelat prima dată în ceară aşa cum fac şi acum (un cap de Triceratops şi un Tyranosaurus Rex după pozele dintr-o revistă – Atlas Magazin). Eram foarte pasionat de biologie și mai ales de viaţa paleozoică de dinozauri (era în perioada 1994-95 şi toţi copiii erau înnebuniţi după Jurassic Park).
Mama mea a observat că în timp sculptam forme din ce în ce mai elaborate. Nu doar copiam, ci şi inventam forme noi. Astfel, în clasa a 7-a m-a dat la Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza” din București.

© Foto Bogdan Imurluc

De ce anume ai ales sculptura, această artă făcând parte dintr-un domeniu nu atât de mult explorat de către tineri?Povesteşte-ne dacă în familia ta mai este vreun sculptor și cum ai ajuns să îndrăgești acest domeniu.


Îmi place şi să desenez şi să pictez, dar nu mă defineşte asta cu adevărat. Planşa simt că mă constrânge într-un spaţiu finit, nu mă pot exprima cu adevărat în desen.
Sculptura e alegerea mea pentru că asta am făcut de când mă ştiu. Modelajul e ceva natural pentru mine, asta pentru că îmi controlez forma în 3d. Primele mele sculpturi erau de fapt jucăriile mele.
De mic le-am făcut din ceară şi alte părţi luate de la orice puteam desface, cum ar fi brichete pixuri, bucăţi din casete audio, alte jucării dezmembrate, etc. etc. etc. Practic, în ceară înglobam orice! Aveam de la avioane, la roboti&cyborgi, la extratereştri şi dinozauri – toate făcute de mine. Filmele şi animaţiile SF mi-au stimulat imaginaţia de mic. Nu pot spune că doar îndrăgesc sculptura, deoarece ea e adânc înfiripată-n natura mea, nu e nimic de ales aici, doar fac ceea ce e natural pentru mine.

Ai făcut Liceul de Arte, apoi și Universitatea de Arte.  Cât de mult au însemnat studiile pentru definirea ta ca artist?


Artişti ne naştem, chit că unii descoperă mai devreme sau mai târziu că sunt talentaţi şi au plăcerea de a crea. Arta e sau nu în noi, este un fapt clar, e un talent, un har, ceva lăuntric cu care te naşti sau nu. 
Ţinând cont că am făcut artă din şcoala generală până la master pot spune că şcoala ajută tânărul să înveţe tehnici, să cunoască perioade şi stiluri (mai ales istoria artelor), unii chiar adoptă stilurile dascălilor lor, şi de ce nu, fiecare e liber să aleagă.
 Studiile sunt întotdeauna binevenite când sunt focalizate pe domeniul în care chiar poţi să faci ceva. Eu nu regret că am făcut Arte, dar totuşi am rămas fidel imaginaţiei mele şi materialului care m-a trimis la şcoala de arte – a fost şi va rămâne ceara de albine, material pe care azi îl torn în bronz prin procedeul cerii pierdute. 
„Sculptura în ceară” nu a fost învăţată la şcoală, am fost autodidact în această tehnică.

De unde te inspiri?


Natura a fost prima sursă de inspiraţie, codrii Vlăsiei şi lacul de acolo unde am copilărit sunt pline de viaţă. Reptile, insecte, animale sălbatice, păsări, toate m-au fascinat de mic.
 Formele animalelor, oasele lor, toate mi-au plăcut de mic şi încă îmi plac.
 O dată cu trecerea anilor, au apărut şi întrebările, aportul cultural informaţional şi nevoia de studiu în Istoria artelor şi a culturilor lumii.
 Eu consider că fără să cunoşti istorie nu poţi înţelege de ce faci, de ce creezi ca artist.
 Mitologia este a doua mare sursă de inspiraţie. Deci, două domenii extrem de vaste şi cuprinzătoare încât aş mai avea nevoie de o viaţă pentru a le descoperi în totalitate.

© Foto Bogdan Imurluc

De aici s-a născut dragostea ta pentru mitologie, biologie şi istorie?


Copiilor prima dată li se spun poveşti, ei şi le imaginează, trăiesc cu impresiile pe care şi le creează. Mitologia nu e prima mea dragoste, ea apare o dată cu primele contacte cu filozofia şi istoria aprofundată per ansamblu. Mitologia aduce omului răspunsuri la problemele lui existenţiale despre viaţă, moartea etc. Creaţia arată nevoia umană ca răspuns la propria existenţă! 
 Biologia a fost o materie ce mi-a venit ca o mănuşă din clasa a 5-a. Prima dată când am deschis atlasul zoologic am ştiut că va fi o carte de căpătâi pentru mine! Planşele cu vietăţi sau fosilele, perioadele geologice cambiran, ordovician şi altele, mi-au stimulat imaginaţia şi creativitatea.
 Biologia o dată învăţată ne ajută să redăm o formă sau alta fizică, iar mitologia ne ajută să formulăm calea (povestea) pe care o ia aceasta.

Unde îţi sunt expuse lucrările?


Nu am lucrări expuse acum în nicio galerie. În septembrie voi participa la o expoziţie de grup şi între timp, pregătesc expoziţii personale.

Cât valorează o sculptură de-a ta? Valoarea unei lucrări este dată de preţul cu care este vândută sau de numărul de expoziţii pe care le are un artist?

Valoarea unei lucrări de artă, mai ales cum este sculptura, nu are un etalon fix, în zilele noastre când pot spune că lumea artei a luat-o razna. Şi după cum a spus Seneca Lucius Annaeus, „De gustibus non est disputandum” – ceea ce se traduce ca gusturile nu se discută. 
În ceea ce fac eu există, totuşi, un aşa zis canon. În funcţie de costul materialului per kg/gr folosit pentru piesă (daca e lucrată direct sau turnată în metal, ca bronz, alamă sau metale mai preţioase) se înmulţeşte suma cam de trei sau chiar șapte ori mai mult, în funcţie de complexitatea lucrării.
Valoarea unei lucrări este un consens al mai multor persoane. Pentru artist poate că o lucrare este inestimabilă, iar pentru alţii poate că este fără valoare. Sunt cazuri când mulţi artişti fenomenali au murit neştiuţi. În lumea artei, nu toţi oamenii talentaţi au succes, ci acei oameni care ştiu să îşi facă măcar cunoscută creaţia, nu neapărat să o şi vândă.
 Bineînţeles o dată cu mai multă activitate apare şi notorietatea şi o dată cu asta cresc şi preţurile lucrărilor.

Ai o lucrare la care ţii în mod special și care are poate o anumită istorie? Cât zăboveşti asupra unei lucrări? Ai comenzi din ţară sau chiar din afară?


Sincer ţin la toate lucrările, mă cam îndrăgostesc de creaţia mea o dată ce consum energie şi timp cu ea. 
 De „zăbovit”, nu va pot spune un timp anume. Am lucrări ce le-am început din adolescenţă (deci ani buni) şi nu sunt gata pentru mine (poate nu vor fi niciodată, cine ştie) şi altele pe care le fac în câteva săptămâni. 
Am comenzi şi în România şi în afară, vestul Europei şi SUA. Internetul ajută enorm toţi artiştii din toate domeniile, orice platformă virtuală unde intră oameni online poate fi şi este de cele mai multe ori o piaţă pentru artă.

Ştiu că majoritatea lucrărilor tale sunt făcute din Bronz, Argint sau Alamă, de unde iei materia primă?


Bronzul, Alama, Argintul şi oricare alt metal este doar materialul în care se torn creaţiile ce le modelez din ceară prin procedeul „cerii pierdute”. Nu fac eu asta, sunt meşteri specializaţi la turnătoria unde le duc. 
 Lucrările mele sunt modelate din ceară de albine. Unele au şi părţi din animale, insecte sau spini de la copaci, părţi din conuri de brad (care se toarnă în metal și care se ard în procesul de turnare). Am lucrări din ceară care au gheare luate de la un uliu (găsit mort pe câmp), oase de peşte (de la peşti mari) sau elitere de rădaşcă.

© Foto Bogdan Imurluc

Te-ai gândit vreodată să pleci din ţară? Dupa părerea ta, sunt artiştii apreciaţi la justa lor valoare în România?


Da, dar nu m-am decis încă în privinţa asta. Să mă stabilesc în altă ţară ar fi exclus. Oricum nicăieri pe planeta asta nu umblă câinii cu covrigi în coadă. 
Consider din experienţa personală că ambiţia şi munca dau roade în cele din urmă. România este în continuă creştere de 27 de ani, înainte de asta statul era clientul/sponsorul Mecena al artei, dar în Statul/Guvernul în perioada pre decembristă trăiau fenomenal artiştii…. dar artiştii care „pupau” sistemul. Azi putem expune şi vinde peste tot în lumea „civilizată” dacă căutăm cu precadere asta, şi dacă avem şi cu ce să ne susţinem demersul.

Ai un artist pe care îl admiri şi îţi este un punct de reper în ceea ce faci?


Şi aici paleta e foarte vastă. E cam cât perioadele istorice începând din paleolitic până azi. Nu e doar un artist, ci sunt perioade care îmi plac şi în fiecare perioadă istorică sunt stiluri şi curente. Din fiecare am mai mulţi cărora le admir creaţiile! Consider perioada Latinităţii Vestice apoi a Latinităţii Estice Bizantine ca un mare vârf al progresului umanităţi în materie de creaţie şi inovaţie. Declinul medieval ce a urmat căderii acestor imperii meritocratice şi revenirea la valorile lor în renaştere arată iarăşi importanţa lor pentru lumea în care trăim – doar de la ei ne tragem cultura.

Dacă Bogdan Imurluc nu era sculptor, unde îl găseam astăzi?

Probabil medic (chiar chirurg, căci am dexteritate) – măcar la un cabinet veterinar ori avocat sau magistrat. După Bac, am vrut să urmez 2 facultăţi paralel cu artele. Dar niciodată nu am excelat în ştiinţele exacte de aceea talentul mi-a dat o cale ce o urmez şi sper să o urmez până la adânci bătrâneţi.
Daca nu eram sculptor eram sportiv de performanţă şi antrenor (poveste mea din ultimii 10 ani), luptător şi antrenor de Kick-boxing.

© Foto Bogdan Imurluc


Copiii tai ți-ai dori să-ţi urmeze calea?


Sper să facă ceea ce le va aduce succes şi fericire. Arta i-aş îndruma să facă doar dacă ar avea talent şi s-ar bucura cu adevărat de el. 
 Consider că toţi oamenii trebuie să îşi urmeze visele dar şi acele vise trebuie să aducă un rod bun în viaţa lor dacă aleg să facă exclusiv asta, daca nu le pot avea ca hobby fără nici o problemă.

Cum te-ai caracteriza?


Probabil cea mai grea întrebare, asta ţine de introspecţie, de o privire în oglindă ce poate fi la „rece sau la cald”. Cum am spus mai sus mă consider curios din fire, mă entuziasmează creaţia, de aceea sunt şi eu artist.

Spui că te reprezintă versurile din poezia Glossă de Mihai Eminescu. Crezi că timpul ne schimbă pe noi ca oameni?


Îl ador pe Eminescu ca poet şi nu mă reprezintă doar versurile lui. De asemenea, îl apreciez şi pe Nichita Stănescu, George Bacovia şi mulţi alţii. Şi nu doar români, pentru că în complexitatea gândirii îl admir pe marele Kafka, şi chiar cei antici îmi plac enorm ca Hesiod sau Publius Ovidius Naso (Ovidiu), Seneca cel tânăr etc.
 Referitor la timp, voi prelua o definiţie actuală ce poate va fi schimbată curând: Timpul este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit”.
 Timpul nu ne schimbă, omul ca fiinţă vie are aceeaşi natură ce nu este una bună. Omul, unica fiinţă posesoare de conştiinţă elevată, e singura ce îşi măsoară timpul stând la mijlocul balanţei în ceea ce-l defineşte ca prezent contemplând la trecut şi la viitor în aceeaşi măsură. Nimic nu e neapărat nou pentru om, ci poate abordarea schimbă de multe ori sensul. Prin asta vine şi o responsabilitate pentru toţi oamenii mai ales pentru cei ce se ocupă de cultură, deoarece ceea ce lăsăm după noi consider că trebuie să ajute generaţiile următoare să evolueze în bine, iar binele şi răul nu sunt termeni ce se intersectează.  Din păcate pentru progresiştii de azi din toate domeniile nu există relativism între bine şi rău, între minciună şi adevăr. Prin relativism omul nu își mai asumă greșeala, nu își mai asumă problemele, iar acest lucru aduce toleranţa la decadenţă pe toate planurile fără vreun orizont de întoarcere.

Crezi într-o putere supranaturală?

Supra natural (deasupra naturii) este cum am zis doar moralitatea, ea nu vine din natură, cum un design are un designer, o sculptură un sculptor ori un cod moral are un creator de cod. Binele şi moralitatea sunt adeseori asociate cu raţiunea, dar este o pistă falsă, de exemplu – oare este bine sau rău să trişăm la un test? răspunsul moral e simplu, este rău. Oamenii ce se plâng personal cel mai tare, sunt cei ce nu îşi pun întrebări niciodată despre propria lor credinţă, nu sunt curioşi niciodată dacă cumva nu au dreptate sau dacă poziţia lor e iraţională sau imorală, şi cum am explicat chiar şi ateismul până la urmă, e tot o formă de credinţă.


Facebook
Copyright © Foto Bogdan Imurluc

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline