Cristina ȚANE | Păpușar | Când intru în scenă, încerc să nu mă gândesc la nimic altceva în afară de ceea ce este acolo

Bucurie, culoare, păpuși care prind viață. Asta aduce Cristina în inimile oamenilor printr-un spectacol de teatru de animație. Și nu doar în inimile copiilor, ci si ale adulților, pentru că spectacole precum Migraaanti, Visul unei nopți de vară, Adunarea Păsărilor sunt dedicate și adulților.

Bună! Spune-ne cine este Cristina Țane, dincolo de rolurile interpretate?

Am 28 de ani, sunt un om care își pune multe întrebări și care încearcă să înțeleagă cât mai multe lucruri despre el înșuși și despre cei din jur. Îmi place să citesc, să dansez, să călătoresc, să hoinăresc prin oraș, să observ oamenii și să îmi fac prietenii să râdă.

Ce te-a determinat să alegi această ramură din arta teatrală?

Cred că așa a fost să fie. Cu două zile înainte de admiterea la UNATC, am hotărât să mă înscriu și la secția de Păpuși – Marionete. Eram la un prieten și repetam o poezie din repertoriu folosindu-mă de două jucării mici, ca acelea pe care le primești la Happy Meal. Și atunci am zis ”stai să vezi, că dau și la păpuși”. Am dat, am intrat și a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. M-am simțit extraordinar în facultate și după aceea, toate s-au legat, pur și simplu. Am prins și mult drag de păpușă. O dragoste cam grea, în nici un caz dragoste la prima vedere. Ai nevoie de timp să te apropii și să cunoști o păpușă.

Care sunt cele mai dragi spectacole în care te-ai implicat?

Cred că cele mai dragi spectacole îmi sunt Adunarea păsărilor, în regia lui Cristian Pepino, Eu, Oblio în regia Nonei Ciobanu și Uriașul, spectacolul meu de disertație.
Adunarea a fost primul meu spectacol la Teatrul Țăndărică și va rămâne mereu ca una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Profesorii mei mi-au oferit șansa de a juca alături de ei și m-am simțit foarte norocoasă. Mă consider în continuare o norocoasă. În Eu, Oblio, am învățat că meseria aceasta, de actor-păpușar, se face cu atenție și cu delicatețe. Cu umilință și cu mândrie, în același timp. Oblio, personajul păpușă, este jucat de Liliana Gavrilescu. Eu sunt ajutor, în sensul că dânsa mânuiește și dă viață personajului, iar eu mânuiesc picioarele păpușii și, uneori, mâinile. Nu mă văd, nu mă aud, dar cu toate astea, sunt. Și Oblio trăiește pentru că doi oameni îi dau viață. Face parte din magia teatrului de animație.
Uriașul este pentru mine un vis împlinit. Am terminat anul acesta masteratul de Teatru de Animație și l-am prezentat ca spectacol de disertație. Este un one woman show, spectacol de teatru de umbre, inspirat de povestea lui Roald Dahl. O poveste de care m-am apropiat cu tot sufletul și din care am dorit să fac un spectacol al meu, primul. Puteam mai mult, nu a ieșit întocmai ce mi-am dorit, dar am învățat foarte multe lucruri în timpul pe care mi l-am petrecut construindu-l.

Cum reușești să te transpui în pielea personajului și să-ți păstrezi entuziasmul?

Nu cred că reușesc tot timpul. Dar știu sigur că tot timpul încerc. Când intru în scenă, încerc să nu mă gândesc la nimic altceva în afară de ceea ce este acolo. Tot ce am pe lume în acel moment sunt partenerii mei de scenă, în situația în care ne aflăm. Sigur, e un ideal. Mi se întâmplă de multe ori să gândesc prea mult, pe lângă. E greu să fii prezent în totalitate, mie îmi e greu, cel puțin. Dar încerc tot timpul să mă concentrez, să mă adun. Eu am nevoie de mult exercițiu pentru că sunt foarte haotică din fire. Dar cu entuziasmul nu am probleme. Entuziasmul sper să mă țină toată viața. Dacă dispare de tot, mai bine mă las de meserie. Am avut momente în care nu mai vedeam nici un rost în ceea ce fac sau eram paralizată de frică, dar m-am ridicat tot timpul. Sunt la începutul unui drum frumos, eu așa simt. Nu pot să cad și să nu mă mai ridic.

Ce mesaj vreți să transmiteți prin intermediul spectacolului ,,Cartierul poveștilor?

Cartierul Poveștilor, de la Teatrul Ion Creangă, este o bucurie în 5 căsuțe. Noi, actorii, suntem vecinii, locuitorii acestui cartier. Fiecare căsuță are povestea ei și mesajul ei. Eu am căsuța cărții și mi-a prins numai bine, pentru că îmi place să spun povești. Spun povestea Hansel și Gretel și invit copiii să participe la poveste. Îmi aleg, dintre copii, un asistent care va spune povestea alături de mine și care va juca unul dintre personaje. Îi îndemn să fie curajoși și să se implice în poveste și rămân tot timpul surprinsă că ei se aruncă pur și simplu, nu le pasă ce cred ceilalți despre ei. Sunt și copii mai puțin deschiși, ca să zic așa, dar cu o vorbă bună, blândețe și cu multă încurajare, se deschid imediat. Practic, noi, în Cartier, încurajăm copiii să își construiască povestea lor, vrem ca ei să simtă că sunt parte din poveste, că e despre ei.

Recent, ai participat cu acest spectacol la Festivalul Internațional de Folclor „Muzici și Tradiții în Cișmigiu”. Cum ai simțit că a receptat publicul acest eveniment?

La Festivalul Internațional de Folclor publicul a fost foarte receptiv. Copiii s-au bucurat nespus, dar noi suntem și mai fericiți când părinții intră și ei în joc și ne mulțumesc pentru ceea ce facem. Au făcut asta și ne-au spus că o să revină. Noi mai jucăm și în luna august, la sediul teatrului Ion Creangă și sperăm să îl jucăm și în stagiunea următoare. E un spectacol frumos, unic pe scena teatrului pentru copii.

Care ar fi acel lucru nou pe care l-ai aduce în domeniul acesta?

Cred că aș aduce mai multă cercetare în domeniul teatrului de animație. Cercetare practică. Să lăsăm un pic deoparte tehnicile clasice de mânuire și păpușile standard. Să privim mai departe și să aducem un suflu nou. Asta putem să o facem noi, tinerii, fără să așteptăm să vină din cer o mântuire. Și, desigur, să punem mai mult accent pe calitatea spectacolelor. Până la urmă importantă este povestea, ce vrei să spui cu o păpușă, nu păpușa în sine. Asta o știu de la profesorul meu Ioan Brancu ,dar am simțit-o și eu, în lucru. Am văzut o cămașă mânuită mai expresiv și mai sensibil decât o păpușă frumoasă. Dar am văzut și o marionetă construită și mânuită perfect.

Sunt țări unde marioneta e foarte bine apreciată și foarte bine dezvoltată, cum este Franța, unde este o tradiție de secole. Cum e văzută aceasta la noi, în România?

Eu cred că este văzută din ce în ce mai bine, din fericire. Nu numai marioneta, arta teatrului de animație, în general. Sunt oameni care spun că nu, nu este așa. Că suntem Cenușăreasa artei teatrale. Dar totul ține de noi. Publicul se educă. Eu am trăit, alături de colegii mei, multe experiențe frumoase, în care oameni care nu mai văzuseră niciodată așa ceva, au rămas impresionați. Mă refer la spectacolele de teatru de animație pentru adulți. Acum, poate fi și o capcană. Tot ce e nou poate fi luat de bun. Dar și asta ține tot de noi. Să oferim publicului teatru de animație bun, să zică apoi ”am mai văzut spectacole cu păpuși, dar ăsta mi-a plăcut cel mai mult”.
În plus, și alte teatre au început să își arate interesul față de acest mijloc de expresie, păpușa. Este cazul teatrului Bulandra, unde în spectacolul Bach Files, regia Alexandru Darie, mânuiesc alături de alți trei colegi, păpuși de dimensiuni mari.

Care ar fi un gând pe care ai dori să-l împărtășești cu noi, cititorii?

Un gând penru cititori ar fi să își îndrepte atenția către teatrul de animație. Se întâmplă lucruri frumoase. Să vină la Teatrul de Animație Țăndărică să vadă Play Shakespeare, Candid, Visul unei nopți de vară, Adunarea Păsărilor. Sunt spectacole de teatru de animație pentru adulți, în regia lui Cristian Pepino. Spectacole cu bucurie, cu dragoste de teatru.