Dana MARINECI | Actriță | Artiştii au un rol fundamental în evoluţia omenirii şi acela e de a educa

Dana este o fire care a acceptat să se lase surprinsă de viață și mai ales să accepte ca viața să o ducă pe alt drum, un drum opus decât cel ales inițial. Mai multe detalii despre actualul ei drum, veți afla pe parcursul interviului. 

Bună! Spune-ne ceva despre tine şi despre ce te-a atras cel mai mult la meseria de actor.

Sunt un om căruia i-a plăcut foarte tare să se abată de la drumul previzibil. Nu am făcut-o niciodată din snobism sau din dorinţa de a demonstra, ci pentru că mereu simţeam că mai există ceva dincolo de prima variantă oferită. Am luat mereu decizii care, spre disperarea celor din jurul meu, păreau inadecvate şi riscante. Am făcut liceul la secţia uman şi când toţi colegii mei se pregăteau să dea admiterea la facultăţi de profil, eu m-am apucat să învăţ matematică şi economie şi am dat la ASE. În anul doi de facultate mă simţeam încorsetată într-un mediu rigid pe care nu puteam să mi-l asum până la capăt aşa că am vrut să încerc altceva. Astfel, am dat la UNATC în acelaşi an, în aceeaşi vară în care am devenit licenţiată în ştiinţe economice.  Acum nu mi se mai pare mare brânză; mi se pare normal şi firesc să faci o schimbare atunci când simţi că eşti blocat, dar la 20 de ani astea păreau nişte decizii de viaţă şi de moarte, îmi spuneam că sunt o curajoasă care ia viaţa în piept şi mă aplaudam în mintea mea pentru asta. Acum mă gândesc că poate am fost inconştientă sau poate că am fost intuitivă. Încă nu ştiu care dintre ele.
Eu nu am pus piciorul în curtea UNATC-ului până-n momentul admiterii, nu am fost în nicio trupă de teatru de liceeni, nu citisem teatru prea mult şi nici nu văzusem foarte multe spectacole. Nu fac parte din categoria actorilor care spun că visau de mici să fie pe scenă. Cred că m-a atras experienţa mediului academic diferit de tot ce cunoscusem eu până atunci.  Mi se părea fantastic să ai o viaţă de artist. În continuare mi se pare astfel.

©Foto Alex Brendea
©Foto Alex Brendea

Ai simțit că a schimbat ceva în tine interpretarea rolului tinerei vindecate din filmul „Inimi Cicatrizate” în regia lui Radu Jude?

Rolul meu din „Inimi Cicatrizate” este unul extrem de mic, este o apariţie. Interesant a fost să încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă aş fi trăit în România la sfârşitul anilor ’30.  Aşadar, ce am încercat eu să fac a fost să descopăr aerul acelei perioade şi energia unei femei căreia îi e de fapt greu să se desprindă de perioada petrecută într-un sanatoriu de boli osoase. Bolnavii stăteau pe atunci cu anii în sanatorii, îşi dezvoltau o adevărată viaţă în spaţiul unei camere de spital, aşa că, atunci când erau declaraţi vindecaţi le era foarte greu să mai plece pentru că simţeau că pierd tot ce le era familiar.

Care au fost piesele care te-au scos din zona de confort?

Tot ce-am făcut până acum, fie că a fost pe film, TV, teatru  sau dans, fie că a fost un examen de facultate sau un spectacol într-un spaţiu independent sau instituţionalizat m-a scos din zona de confort. Nu mi-e niciodată uşor, nu am făcut nimic bătând din palme, nu am fost genul de studentă sau de actriţă care să zică din prima: „gata, ştiu, aşa fac rolul ăsta!”. Eu încerc să mă feresc de certitudini şi să-mi dau timp.

Câteodată mi-e foarte greu, câteodată mă judec foarte tare. Emoţiile dinaintea începerii unui spectacol, fie că îl joc de 5 ani, fie că e premieră, sunt foarte intense şi am senzaţia că îmi scurtează din viaţă (medical vorbind chiar cred că asta se întâmplă).

Suntem masochişti cu toţii, altfel nu pot să-mi explic cum de-abia aştepţi să ai senzaţia că se scurge viaţa din tine înainte să pui piciorul pe scenă şi la sfârşit să vrei să nu se fi terminat.  E ca şi cum job-ul tău ar fi să te dai în tot felul de modele de rollercoaster.  Sau…nu ştiu, poate asta mi se întâmplă doar mie.

Cum vezi tu legătura dintre actor şi public?

Unul fără altul nu pot exista. Nu cred că trebuie să dai publicului doar ce vrea să vadă. Artiştii au un rol fundamental în evoluţia omenirii şi acela e de a educa. Avem mare nevoie de un public inteligent şi acesta trebuie atras prin strategii de marketing eficiente. Publicul trebuie să ştie de existenţa unor spectacole extraordinare atât din Bucureşti cât şi din afara lui. Bugetul enorm alocat unui spectacol nu garantează şi calitatea acestuia, iar reciproca este perfect valabilă.

©Foto Costin Nicolae
©Foto Costin Nicolae

Din experienţa ta şi din ce ai auzit ce gen crezi că preferă publicul cu precădere?

Au început să se diversifice preferinţele oamenilor în materie de teatru. Acum câţiva ani ţi-aş fi spus că publicul vrea comedie. Acum cred că diferă foarte mult în funcţie de categoriile de vârstă. Tinerii sunt foarte dornici să vadă şi să cunoască forme noi de teatru care se abat cu mult de la forma clasică îndrăgită de bunicii noştri. Cei mai în vârstă însă, nu par să mai aibă răbdare cu aşa ceva, nu par să mai fie curioşi şi din această cauză, pentru ei, şuşele vor fi mereu la mare căutare.

Povesteşte-ne despre o experienţă amuzantă întâlnită pe parcursul repetiţiilor sau chiar pe scenă.

Jucam spectacolul nostru de licenţă şi înainte să înceapă mi-a zis o colegă că l-a văzut pe Marius Manole în sală. M-am emoţionat atât de tare încât am sărit trei pagini de text. Nu o să uit niciodată privirea colegilor mei. Erau extrem de amuzaţi şi aşteptau s-o scot cumva la capăt. N-am reuşit. Am ieşit din scenă cu coada între picioare.

De la ce a pornit ideea fondării Companiei de Teatru Frank. Ce vă propuneţi să desfăşuraţi în cadrul acesteia?

Am înfiinţat această asociaţie în anul 2012 la iniţiativa Alinei Suărăşan şi a Smarandei Nicolau, ambele colege de-ale mele. Ea a venit ca o urmare firească a unui lucru în echipă extraordinar.  Atât repetiţiile la spectacolul „Miezul verii” (spectacolul nostru de licenţă-o adaptare după piesa „August Osage County” de Tracy Letts) cât şi reprezentaţiile care au urmat au constituit una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa mea şi cred că e valabil şi pentru colegii mei. Drept urmare am vrut să rămânem împreună, să stick together. Am vrut să facem proiecte şi să creştem ca artişti împreună.  Evident că viaţa ne-a arătat că fiecare are calea lui, dar apartenenţa la această asociaţie ne-a ajutat să ne mai intersectăm. Compania de Teatru Frank a câştigat cu proiectele ei finanţări de la Arcub şi AFCN. Ne-am propus să căutăm noi tipuri de interacţiune cu publicul de teatru contemporan. Ne întâlnim pe scenă, ne întâlnim în spații publice care au nevoie de reabilitare, ne întâlnim online, ne întâlnim în săli de clasă, în școli, licee și facultăți.
În momentul de faţă, numele asociaţiei s-a schimbat din Compania de Teatru Frank în Compania de Teatru Miezul Verii. Schimbarea numelui a coincis şi cu o schimbare în cadrul membrilor asociaţiei.

În perioada următoarea ce proiecte pregăteşti?

Tocmai am avut premiera cu spectacolul „Dragoste şi Informaţie” de Carryl Churchill în regia Irinei Crăiţă-Mândră la Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti în cadrul programului 9G.
Urmează, în luna iunie, să plecăm la Sibiu la FITS cu spectacolul „Bucureşti. Instalaţie umană” în regia lui Radu Nica şi tot în iunie vă aştept la TNB să vedeţi următoarele două reprezentaţii cu „Dragoste şi Informaţie”.
Cel mai probabil în vară se vor relua filmările pentru „Atletico Textila”, serial TV ce se difuzează pe PRO Tv, iar spre sfârşitul anului va fi şi lansarea lungmetrajului olandez „Cobain”, regizat de Nanouk Leopold şi produs de Stienette Bosklopper din a cărui distribuţie fac şi eu parte.

Ce mesaj ai dori să transmiţi potenţialilor tineri actori?

Cred că ce nu trebuie uitat e că asta e o meserie de cursă lungă şi că trebuie să ai multă răbdare.

https://www.youtube.com/watch?v=EixSsouMNk8

..
 
Facebook / Cinemagia / Artminds Hall of FameInstagram / IMDB
 ©Foto credit Adi Bulboacă, Barna Nemethi, Costin Nicolae, Alex Brendea & Marian Adochiţei

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline