Suflet de artist, Elena Pușcu e acea ființă care te face să simți că vrei să dai și tu viață ideilor tale. Scânteia din ochii ei, modul în care se umple de lumină atunci când vorbește despre pasiunea ei pentru pictură și pentru copii, îmi arată că aceste vorbe i se potrivesc pe deplin: „Nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tai”. Da, o cunosc personal, iar energia de copil și entuziasmul ei mă cucerește de fiecare dată când o întâlnesc.
Bună, Elena! Pentru ca cititorii să te cunoască mai bine, spune-ne câteva lucruri despre tine, pasiunile și preocupările tale.
Sunt o pictoriță devenită matematician, și ulterior programator. La început a fost o îndeletnicire de a umple cele peste 15 ore, atât cât stăteam la grădiniță mai ales cu personalul auxiliar, în care singurul instrument care mi s-a pus în mână a fost creionul.
De la un an și opt luni am fost obligată să-mi folosesc mâna dreaptă, iar eu, stângace fiind din naștere, mă chinuiam atât de mult să-mi iasă ceea ce-mi propuneam, astfel că, în clasa I-a puteam reproduce aproape orice obiect, cu umbre și lumini, de parcă era natural. Apoi am avut norocul ca în școala generală să am un profesor care a descoperit și cultivat talentul meu, învățându-mă tehnici și istoria artei și trimițându-mi lucrările la competiții internaționale ale elevilor până în 16 ani. Ușor, ușor, umplerea de timp s-a transformat în pasiune. Doar că, la 14 ani a trebuit să-mi hotărăsc viitorul și am optat pentru… matematică, uitând pentru 35 de ani de pasiunea copilăriei, care mă transpunea într-o lume numai a mea, o lume unde nu era loc pentru cei din jur sau pentru tristețe. Astfel, de ceva vreme, îmi place să spun că dimineața sunt IT-istă, iar seara sunt artistă, împărțind munca de Consultant in informatică și Risk Manager într-o multinațională, cu cea de pictor și teatru de improvizație, fiecare completând-o pe cealaltă.
Când ești copil visezi, iubești cu ușurință, fără limitări impuse ori autoimpuse. În copilăria ta, ce îți doreai să devii atunci când vei fi mare?
Îmi doream să devin doctor de suflete de copii. Cred că, într-o formă sau alta am realizat acest lucru chiar dacă nu m-am licențiat în medicină, ci în matematică, transformând orele cele mai urâte de elevi, într-un spectacol la care cu toții, elevi sau profesor, își aduceau contribuția. Totul era o joacă, iar din joacă descopeream frumusețea formulelor și căile de rezolvare a problemelor. De parcă eram de-a lor (e drept că și fizicul și statura mă avantaja).
Cum ți-ai redescoperit pasiunea pentru pictat?
Dintr-o pură întâmplare în urmă cu 5 ani, am dat curs unei invitații la un workshop denumit “Dimineți japoneze”, ocazie cu care ni s-a prezentat, printre altele, o demonstrație de pictură chineză. Eram fascinată de simplitatea și simbolistica picturilor, dar și de meditația în mișcare pe care o face un astfel de pictor. Pentru scurt timp, mi-a fost ciudă că eu nu pot crea astfel de lucrări, pentru că, de 20 de ani nu îmi mai puteam folosi mâna dreaptă nici măcar la scris, fără ca doctorii să poată pune un diagnostic. Soțul meu a insistat să mă înscriu la un astfel de curs. Iar, restul e istorie (cum se spune), fiindcă am reînceput nu numai să scriu, dar să și pictez din ce în ce mai bine, cu fiecare zi care trecea. Redescoperind lumea culorilor și ideile care îmi veneau, am reînceput să pictez în acuarelă și încet, încet am început să abordez și alte tehnici, mai mult pentru a experimenta și a-mi da frâu liber imaginației și viselor care nu mai conteneau să vină.
Cum și când vine fluxul inspirației atunci când vrei să pictezi? Ce te inspiră să creezi?
În orice moment. Sunt dimineți când mă trezesc în urma unui vis, și parcă e dedicat să-l pictez în weekend. Așa că, am două zile la dispoziție în care să demarez și deja să văd cum visul începe să prindă contur. Altă dată, pur și simplu, mergând pe stradă, sau ascultând o melodie, sau citind un citat îmi vine inspirația. Atunci când nu am nicio idee și totuși, vreau să pictez, încep să pun o linie, apoi vine firesc următoarea, un cerc și tot așa (ți-am spus că am terminat matematică). La fel și cu culorile. Cel mai greu îmi este până o pun pe prima, pentru ca dansul culorilor să înceapă și să nu mai vrea să se termine. Parcă e Boleroul lui Ravel. Sunt zile în care nu pot să dorm până nu ajung la un nivel la care pictura să aibă sens. Alteori, renunț la ea pentru o vreme și o reiau transformând-o în cu totul altceva decât stabilisem inițial.
Ce tematici preferi să abordezi adesea? Ce te determină să alegi să le integrezi în creațiile tale?
Sunt fascinată de peisaje și în mod special, de munți în ceață, de nori. Pictez flori și păsări, dar și animale și portrete, totul depinzând de tehnica folosită și de dispoziția de moment. Mai nou îmi place pictura abstractă și mixed media, în care aparent nimic nu are sens și e doar o amestecătură de culori și forme. Și totuși, fiecare pictură spune o poveste, chiar și cele în care apar figuri geometrice. Toate simbolurile alese au sens pentru mine, pentru că întotdeuna pornesc din inimă. Dacă nu simt, nu pun nici măcar o linie, un punct, o pată de culoare. Dar când simt, se vede și totul vine de la sine.
În picturile tale, am remarcat simboluri cărora le acorzi seminificații diferite în fiecare tablou. Cum vezi, de pildă simbolul inimii? (interpretările personale)
Inima este un simbol des folosit în picturile mele, așa cum ai remarcat. Pentru mine este începutul și sfârșitul, plecând de la faptul că inima este primul organ care se naște și primul care moare. Este vorba atât de a simți cât și de a te transforma, a renaște, a reveni la tine, dar și a (te) „curăța” de valori care nu-ți mai trebuie și care nu-ți aparțin, credințe limitative care te-au ținut poate în loc. Este vorba de transformarea noastră, dar și a altora care sunt în relație cu noi. De multe ori, inima este împreună cu un simbol din cultura chineză (frecvent cu simbolul lotusului sau bambusului) sau cu un copac ori o floare. Fiecare pictură în care este prezentă inima are o poveste aparte.
Ce tehnici și ce tip de culori preferi să folosești predominant?
Acuarela și pictura chineză sunt de departe tehnicile care îmi dau cele mai mari satisfacții, prin versatilitatea culorilor de apă și cernelurilor folosite, prin surprizele migrării culorilor și prin transparență. Din aceleași considerente, mai nou, mă joc cu cerneluri pe hârtie minerală făcută din praf de pietre sau mixed media (culori de tipul moon, prisma, vitraliu). Sunt fascinată de reacțiile chimice dintre pigmenții culorilor (poate nimic nu este întâmplător pentru că am terminat liceul de chimie).
A reda ceea ce ai în suflet pe o pânză nu e întotdeauna ușor. Ai momente când îți vine să abandonezi lucrarea?
O da. Am câteva lucrări care nu mi-au plăcut în prima fază. Mă uitam la ele și nu-mi spuneau nimic care să facă să-mi vibreze mie sufletul. Le-am lăsat pentru o vreme să se odihnească, dar când le-am transformat, m-am îndrăgostit de ele și au ajuns unele dintre preferatele mele. Mă bucur că le-am pozat în ambele ipostaze și diferența se vede. Aceste lucrări mă duc cu gândul la oboseala pe care o simțim și noi oamenii de multe ori și la faptul că renaștem deabia după ce ne luăm un răgaz pentru o scurtă perioadă de timp.
Ai încercat altă formă de exprimare artistică?
Am încercat dansul și teatrul, însă nu m-au prins pe termen lung. Eu când dansez îmi doresc să și cânt, dar cum nu am voce… Am cochetat cu fotografia pe vremea aparatelor analogice, iar acolo puteai vedea ochiul pictorului. Pentru multă vreme am creat articole vestimentare pentru mine și prieteni. Chiar și aici, mi-am pus amprenta, fiecare articol devenind unicat. Acum merg la cursuri de improvizație mai mult ca să “ies din cap” decât pentru a juca teatru. Constat faptul că, acest gen de joacă mă ajută mult în pictură.
Arta poate avea un rol terapeutic pentru noi înșine, cât și pentru cei de lângă noi. Te-ai gândit vreodată să înveți alți oameni cum să-și dezvolte creativitatea?
Am și făcut-o deja prin câteva ateliere demonstrative de pictură părinți-copii. Este fascinant să-i vezi pe adulți cum se transformă în preajma copiilor, mai ales că mulți dintre ei cred că nu au talent. Și nu este deloc adevărat. Cu talent ne naștem fiecare, doar societatea sau familia ne face să credem că nu avem talent dacă nu urmăm anumite reguli scrise de alții. Sau să îi vezi pe copiii timizi de la începutul atelierului, cum nu mai vor să plece, cum știu exact ce vor, ce le place și ce nu. Am avea multe de învățat lucrând și petrecând mai mult timp împreună, mai ales cu membri ai aceleiași familii.
Atunci când am vrut să aflu mai mult, m-am certificat în consiliere de dezvoltare personală prin artă. Este atât de frumos cum, plecând de la o emoție sau o problemă exprimată printr-un desen, îți poți găsi singur soluția sau explicația. Astfel, te eliberezi.
Sunt curioasă care e atitudinea ta și cum te adaptezi într-o situație de răscruce, un moment de cumpănă în viața ta?
Sunt genul care azi „dă viața sau oamenii de pământ” și a doua zi dimineață se ridică, se șterge de praf și zâmbește. Fiecare întâmplare își are sensul ei și problema este a ta dacă ai înțeles sau nu mesajul. Și crede-mă, eu mulți ani nu am înțeles mesajul, dar intuiam că mai e ceva, mai presus de mine, care voia să-mi transmită ceva. Am căutat răspunsurile și, într-un final, le-am găsit, dar asta după multe șuturi. Așa că, m-am obișnuit să mă uit în direcția în care vreau să-mi meargă viața, adică în sus, chiar dacă mai dau în câte o groapă.
Ce ți-ar plăcea să faci fără să fii plătită?
M-aș juca cu copiii până în 14 ani, dansând și cântând, pictând, improvizând și dându-ne liber la imaginație, fără inhibiții și fără a ține cont de tipare și reguli învățate sau impuse.
Să ne imaginăm că ai o putere magică de a da timpul înapoi. Ce sfaturi ai fi vrut să auzi la vârsta de 25 de ani?
Este dificil dacă mă găndesc la perioada pe care o traversa România, atunci când eu aveam 25 de ani. Dar tot știu ce mi-ar fi plăcut să mi se spună, le voi rezuma în câteva fraze:
Să-mi ascult corpul și intuiția.
Să nu îi las pe ceilalți să îmi spună cine sunt, ce pot face și ce nu, ce este mai bine pentru mine și ce nu.
Să am încredere în mine și în ceea ce fac și să-mi urmez visele, asumându-mi atât succesul cât și eșecul.
A cere bani pe ceva ce faci (cu pasiune), nu este o rușine, ci un semn al stimei de sine.
Să-mi urmez visul meu, nu pe al altora, pentru că merit.
.
Facebook
Foto Eliza Cucereanu