Eliza TREFAȘ | Balerină | Un artist trebuie să fie absolut și concret în realitatea pe care și-o alege la momentul respectiv, nu există jumătăți de măsură

Eliza Trefaș este o artistă tânără, o balerina delicată, care se inspiră din ,,comportamentul cotidian al orașului, de la oameni până la natură”. Consideră că dansul este un moment de maximă dăruire și sensibilitate, prin care își poate exterioriza sufletul de artist. De asemenea, îi place să picteze și să deseneze, fiind pasionată de armonia culorilor.

Bună, Eliza! Povestește-ne despre sentimentele care te-au acaparat în prima ta zi de dansatoare și despre ce te-a determinat să continui și să-ți demonstrezi talentul.

Bună! Mulțumesc pentru această invitație! Nu cred că a existat prima zi de dansatoare, ea s-a conturat de-a lungul timpului. Am început să fac asta acum foarte mult timp. De când eram copil la vreo 5-6 ani, o așteptam tot timpul pe mama acasa cu o altă coregrafie-surpriză, când venea de la serviciu. Mai târziu, am intrat la Colegiul Național de Artă din Bacău, la secția de coregrafie. Deja făcusem un pas mai aproape de această cariera. Astfel, în clasa a 9-a consider că am luat cea mai importantă decizie pentru viitorul meu în acest domeniu, mutându-ma la București, după ce am intrat la Liceul de Coregrafie. Consider că abia atunci mi s-au deschis ochii cu adevărat, văzând oportunitățile și exemplele din jurul meu. Cu timpul, determinarea era direct proporțională cu munca depusă. Cu cât lucram mai mult, cu atât voiam și mai mult ceva de la mine.

La ce lucruri ai renunțat de-a lungul timpului pentru a-ți dedica timpul perfecționării mișcărilor de dans?

La timpul liber, implicit la prieteni, la ieșirile specifice vârstei, la vacanțe și la orașul natal. Bineînțeles, este nevoie și de pauză, iar atunci când prind puțin timp liber, mă bucur de el până la capăt și încerc să îl ocup ori cu relaxare ori cu ieșiri în oraș sau la teatru.

Care sunt sursele tale de inspirație? Cât de mult contează ca o persoană să te susțină și să te îndrume în dans?

Cel mai mult mă inspiră artiștii cu care am un contact direct, cu care lucrez aproape și de la care pot să împrumut din modul de a gândi și din starea lor de spirit. În rest, mă inspir prin a observa comportamentul cotidian al orașului, de la oameni până la natură. Susținerea este absolut necesară din punctul meu de vedere. Nu cred că am realizat la timp ce curajoasă și aproape de mine mi-a fost familia, când am făcut mutarea la București. Competitivitatea e mare în domeniul dansului, poate mai ales în cadrul școlii. La fel este și lupta cu oboseala și dezamăgirea când ți se pare că toate te întrec și nu poți să mai ții pasul. Deci susținerea din exterior, oricât de mică ar fi, îmi deschide ochii și mă repune pe picioare.

Care este viziunea ta asupra dansului? Ce senzații trăiești atunci când ești pe scenă și lumina reflectoarelor îți urmărește grația mișcărilor?

Consider că mă aflu în cel mai intens și transparent moment al meu atunci când dansez, în sensul că, este momentul de maximă dăruire și sensibilitate, în care expun tot ce am. Nu mai rămâne nimic rezervat doar pentru mine.

Care e fost cel mai iubit și reușit rol, pe care ți l-ai dori să-l interpretezi încă o dată?

Aici nu pot vorbi despre un rol, poate cel mai iubit și mai reușit moment coregrafic de dans contemporan, acesta devenind o pasiune mai mare pentru mine de mai bine de doi ani. „Eu nu eu” se numește și este construit de Judith State. E un moment foarte sincer și personal și există o conexiune puternică în relația coregraf-dansator, dansator-dansator și, nu în ultimul rând, dansator-public. Cred că asta este de fapt, rețeta unui act artistic reușit. A avut mare succes și senzația pe care am avut-o de fiecare dată când l-am dansat, nu va muri niciodată.

Care sunt elementele care stau la baza unui dans grațios și reușit?

Respirația și controlul. E mai important să respiri în timp ce dansezi, decât în tot restul timpului. Și mi-am dat seama de asta destul de târziu.

În ce măsură un dansator ar trebui să aibă o personalitate de artist pe scenă?

Cred că e vorba de extreme. Trebuie ori să fie cât mai sincer și mai adevărat, așa cum am zis, să se expună pe sine, sau să se transforme total, să își însușească rolul sau emoția necesară. Un artist trebuie să își asume actul artistic în procent de 100% și trebuie să fie absolut și concret în realitatea pe care și-o alege la momentul respectiv, nu există jumătăți de măsură.

În România, baletul nu beneficiază de o mare publicitate. Cum consideri că ar trebui schimbat acest lucru pentru a mediatiza mai mult talentul artistelor?

Consider că deja dansul se bucură de ascensiune din acest punct de vedere. Sălile de la operă sunt pline, spectacolele de dans există, susținătorii(mai mult sau mai puțin) există, iar din ianuarie avem și Uniunea Artei Coregrafice din România, semn că evoluăm, poate mai încet ca alte țări. Eu mă bucur de fiecare dată când aflu o veste nouă bună, cât de mică, dar legată de dansul din România. Consider că o bună mediatizare a unor astfel de informații s-ar realiza cel mai bine la radio și prin interviurile de acest gen, care să aprindă o scânteie de curiozitate în interesul publicului.

Ce ți-ar mai plăcea să practici pe lângă această pasiune pentru dans?

Următoarea pasiune după dans ar fi desenatul și/sau pictatul. Întotdeauna am perceput desenatul și pictatul ca pe o satisfacție incomparabilă: atenția la forme și detalii, alegerea, combinarea și aplicarea culorilor în timp, la care nici nu-ți mai dai seama că afară e deja intuneric.

Care sunt obiectivele tale pentru viitor? Care sunt următoarele proiecte din agenda ta?

Mi-aș dori foarte mult să studiez în străinătate, să cunosc alte mentalități și să încerc și alte forme sau ramuri ale dansului contemporan mai ales. Sunt foarte atrasă de occident din punct de vedere cultural. Deocamdată nu am niciun plan concret pentru viitorul apropiat, mă concentrez pe examenele de sfârsit de liceu acum.

Care este motto-ul tău preferat, care te insipiră și te ajută să te ridici după o căzătură?

„Dacă nu încerci, nu vei ști niciodată” scria pe un sticker de pe strada Verona. Părea că mă va ajuta, așa că mi l-am lipit pe telefon ca să îl văd mai des. Nu aș fi crezut că mă va influența în vreun fel, dar am ajuns să mă implic în foarte multe proiecte și să încerc lucruri noi de care acum sunt mândră. Nu este legat de astfel de momente de căzătură, dar m-a „forțat” de fiecare dată spre mai mult.

https://www.youtube.com/watch?v=1vp-2TYJxrU

.
 
Facebook / Pinterest / Instagram
 ©Foto Marius – Christian Burcea

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline