Ishiki Arata a gravat, a pictat, dar s-a oprit la fotografie, de care spune că s-a îndrăgostit iremediabil: „Îmi oferă exact motivaţia care îmi lipsea ca să călătoresc… Rămân cu un ‚trofeu’ din locurile unde merg”, spune artistul.
Ce anume te-a făcut să te îndrepţi spre fotografie și când ai descoperit pasiunea pentru acest domeniu?
Am terminat Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza” din Bucureşti acum 10 ani, concentrat în principal pe gravură. Nu mă atrăgeau culorile prea mult. Preferam contraste puternice de alb şi negru, lucruri cu un impact vizual cât mai dramatic. Marcel Chirnoaga a fost motivul pentru care am vrut să fac arte plastice. Apoi am descoperit pictura. Evident că studiasem pictura şi în liceu, dar nu m-a interesat aproape deloc, nu i-am acordat importanţă. Eu sunt un om al extremelor. Găsesc un lucru nou şi devin absorbit total de el. Trăiesc foarte intens pasiunea respectivă, dar din păcate nu ma ţine mult timp. Cu pictura a fost exact aşa. M-am mutat la munte, unde am avut un spațiu foarte generos pentru atelier şi am pictat extrem de mult într-un timp destul de scurt. Am fost foarte absorbit, aveam o gramada de idei şi îmi plăcea în special să experimentez. Nefiind interesat de pictura în liceu, nu aveam cine ştie ce cunostinţe, şi atunci pentru mine a fost ca o joaca şi o descoperire. Încercam chestii, eram liber şi, de multe ori, foarte mulţumit de rezultate. La un moment dat a venit o perioada mai dificilă din punct de vedere financiar, iar pictura nu putea să imi genereze un venit sustenabil şi a trebuit să mă reprofilez pe altceva cu un potenţial mai mare de venituri. Având câţiva prieteni fotografi, am zis să încerc şi asta.
Ce tip de fotografie te pasionează?
În principiu mă axez pe peisaje şi natură. Îmi place să fotografiez animale, dar doar într-un anumit context, unde se integrează într-un mod natural şi cu mediul înconjurător. Portrete sau oameni mai rar, deşi mi-ar plăcea foarte mult să fotografiez portrete în Nepal, India, Tibet. Desigur, am şi eu câteva portrete, dar se iveşte mai rar ceva care să îmi placă cu adevărat.

Fotografia reprezintă pentru tine o pasiune sau o meserie? Se poate trăi in Romania din fotografie?
S-a nascut din nevoia de o meserie, dar m-am îndrăgostit iremediabil de fotografie. În primul rând, îmi oferă exact motivaţia care îmi lipsea ca să călătoresc. Înainte eram mai delăsător şi lipsit de chef să mă plimb prin lume, dar acum am şi un scop mult mai clar. Rămân cu un ‚trofeu’ din locurile unde merg. În România, se poate trăi din fotografie foarte bine. Este adevărat că acum piaţa este suprasaturată, dar în ultimul timp am impresia că absolut orice domeniu este suprasaturat. La noi, majoritatea se axează pe fotografie de fashion, dar eu cred ca sunt oportunităţi mult mai bune pe partea de turism.
Cum îți dai seama că un anumit loc poate deveni subiectul unei fotografii reușite?
De multe ori îmi fac temele de acasă, ca să zic aşa. Caut locuri frumoase pe internet şi mă duc acolo. Alte dăţi sunt accidentale sau spontane. De exemplu, am vrut să merg la Muntele Olimp, în Grecia, şi m-am învârtit în jurul lui, fără să găsesc zona de acces turistic. Am ajuns prin nişte sate unde erau foarte multe ferme cu vaci, oi, capre, şi am prins acolo niste fotografii foarte reuşite. Chiar mă bucur că nu am ajuns la Olimp, sunt mult mai mulţtumit de ce am găsit la poalele lui.
Ce te inspira cel mai mult în realizarea unei fotografii? Natura, muntele, marea, peisajele citadine, interioarele?
Fără niciun dubiu, natura mă inspiră cel mai mult. De când m-am apucat de fotografie, privesc cu alţi ochi fiecare loc unde ajung. Dacă înainte nu prea dădeam importanţă mediului înconjurător, acum mă fascinează incredibil de mult lumea în care trăim. Munţii, marea, lumina soarelui, toate fiinţele vii de pe această planetă. Este un spectacol fabulos. De când am început să mai ‚deschid ochii’ la ce este în jurul meu, am început să nu mai suport să trăiesc în Bucureşti. Nu pot să văd orizontul aici, este îngrozitor să îmi petrec zile la rând într-un loc unde văd numai blocuri şi maşini peste tot unde mă uit. Mai ales cand călătoreşti şi vezi ce locuri există pe planeta asta, mă simt ca şi cum mă torturez singur stând aici şi risipind ani din viaţă, nefăcând practic nimic deosebit, ceva ce nu aş putea face oriunde în altă parte. Drept urmare, de luna viitoare îmi fac bagajele şi plec, în sfârşit!
Crezi că evoluția tehnică a aparatelor de fotografiat face viața mai ușoară fotografilor sau, dimpotrivă, o complică?
Cred ca o face mult mai uşoară. Evident, odată cu evoluţia, cresc şi pretenţiile. Pentru fotografii profesionişti este important să fie în pas cu ultimele apariţii. Depinde ce urmăreşti. Fotografii foarte bune se pot face cu orice aparat, dar nu o sa arate niciodată la fel de bine un peisaj făcut cu un Canon 6D de 20 Megapixeli, precum un peisaj făcut cu un Canon 5DSR de 50 Megapixeli. Pentru cei care fac fotografie din pasiune, este un lucru bun, deoarece acum găseşti la preţuri mult mai accesibile nişte aparate foto extrem de performante, pe care acum câţiva ani nu şi le puteau permite foarte mulţi oameni.
Care sunt criteriile prin care îți alegi o fotografie reușită?
Nu prea sunt multe criterii. În primul rând mă uit să nu fie greşeli de compoziţi, sau chestii care să ‚zgârie’ la ochi. În general, mă uit la o poză şi mi se pare reuşită sau nu, pur şi simplu. Ca idee, am avut poze în care îmi plăcea subiectul foarte mult, dar nu era lumina bună, şi a trebuit să renunţ la ele. În altele am prins o lumină excelentă, dar nu era subiectul suficient de bun. Stilul de pictură pe care îl abordam se reflectă şi în fotografie. Îmi place mult să experimentez şi să fiu spontan. Nu îmi place să ‚aranjez’ o fotografie sau un cadru, decât foarte puţin, eventual. Eu urmăresc să surprind natura. Spre exemplu, într-una din fotografiile făcute la Meteora, printr-o crăpătură din nori, vine o rază lungă de lumină exact deasupra uneia dintre mănăstirile de acolo. Sunt mici momente ‚magice’ care îmi oferă o mare placere să le surprind. Consider că universul ne oferă nişte lucruri atât de magnifice, încât este inutil să încercăm să ‚mimăm’ noi ceva deosebit. Din acest motiv, probabil, eu nu pot sa fac fotografie fashion. Mi se pare foarte superficială.

Cât timp dedici fotografiei?
Am aparatul cu mine aproape tot timpul, în caz că se iveşte ceva de fotografiat, dar în general fotografiez doar când călătoresc. Spre exemplu, când plec într-o ţară, sunt tot timpul pe drumuri în căutare de locuri de fotografiat. Mă trezesc dimineaţa şi ajung seara, direct în pat la somn. După câteva zile e destul de epuizant, dar deocamdată ăsta e ritmul în care lucrez. Cam 5-7 zile de alergat şi făcut fotografii, apoi urmează tot cam atâtea zile de editat pozele.
Există vreo fotografie care are pentru tine o semnificație deosebită?
Deocamdată doar poza cu vaca de la Muntele Olimp are un impact mai puternic asupra mea. Este un mix între tristeţe şi bucurie. E captivă în spatele gardului, dar în acelaşi timp este împăcată şi fericită acolo. E greu de explicat în cuvinte, poza este mai potrivită. Încă aştept să ajung prin Japonia, să fotografiez călugări şi temple Buddhiste. Pentru mine acolo este un loc cu o semnificaţie deosebită, care sunt convins că îmi va da o gramadă de fotografii aproape de sufletul meu.
Care sunt primii pași de urmat de cei care vor să învețe să facă fotografii?
În primul rând să își cumpere un aparat, chiar daca nu este cel mai bun, şi să înceapă să îl folosească. Chestiile tehnice se învaţă destul de repede, ce e ISO, timpul de expunere, diafragma şi asa mai departe. Ideea este că oricât ai învăţa despre cum să faci fotografii, nu ai cum să înveţi decât făcând. Poate fi frustrant la început, pentru că din experienţa mea, fotografia se învaţă pe sistemul ‚trial and error’, dar în timp începi să prinzi subtilităţi şi să îţi găseşti propriul stil.

Ce planuri de viitor ai?
Deocamdata o să plec în Lefkada, Grecia. De câţiva ani mergem acolo în fiecare vară, si de fiecare dată imi spun că trebuie să mă mut aici. Am tot amânat, găsind mereu câte o scuză. Anul asta am zis sa fentăm scuzele şi să plecăm. Un alt vis de-al meu este să traiesc pe mare, vis pe care sper sa il împlinesc tot anul acesta. Avem în plan să ne cumpărăm şi o barca aici, pe care sa ne mutăm, usor-usor, definitiv. O să fiu un fel de Captain Jack Sparrow, deşi semăn mai degrabă cu Pintel (http://www.imdb.com/character/ch0001232/ – pentru cine nu ştie cine e Pintel).