Iulia POPTEAN | Actriță | Un text bun, un partener bun, o repetiție bună, emoția unui spectator

Iulia, pasionată de ceea ce face, ne transmite şi nouă dragostea ei pentru teatru, pentru frumos, învăţându-ne faptul că sinceritatea este unul din cele mai de preţ lucruri şi poate fi păstrată chiar şi atunci când joci teatru.

Iulia, cum ți-ai dat seama că dorești să faci teatru?

Nu pot preciza exact când s-a născut dorința de a descoperi această meserie. Cred că nu a fost influențată de un eveniment particular, ci s-a născut, mai degrabă, de-a lungul anilor; iar la un moment dat pur și simplu am avut curajul de a-mi urma instinctul și de a porni în această călătorie. Cred, totuși, că nu poți ajunge să îți dai seama cu adevărat dacă îți dorești un „ceva”, decât în momentul înfăptuirii respectivului „ceva”. În ceea ce mă privește, mi-am dorit să fac facultatea de teatru. În facultatea de teatru, am descoperit că îmi doresc să fac teatru. Pentru că abia în facultate m-am îndrăgostit cu adevărat de această meserie.

Povestește-ne despre oamenii care au crezut în tine şi te-au îndrumat pe această cale.

Decizia de a da admiterea la facultatea de teatru a fost neprevăzută, atât pentru mine cât și pentru cei apropiați mie. Cred că cei din jurul meu nici nu au avut timp să proceseze informația, că eu eram deja studentă UNATC. Îmi amintesc prima zi de pregătire pentru admitere: eram în sufrageria casei mele și spuneam o poezie, iar mama asculta din bucătărie. Imediat după ce s-a terminat cursul de pregătire, a venit la mine și mi-a spus încet și cu ușoară îngrijorare: “Mămico, ești tu sigură că vrei să dai la actorie?”. Mama mea m-a încurajat întotdeauna să fac orice îmi doresc, iar din îngrijorarea ei nu am putut înțelege decât un singur lucru: că eram varză. Dar asta nu a făcut decât să mă ambiționeze spre a-mi demonstra mie că pot să fac asta. De-a lungul acestei călătorii am întâlnit doi mentori în care am crezut și care au crezut în mine: Alina Grigore și doamna profesor Marela Jugănaru. Cu toate acestea, cel mai important lucru pentru mine rămâne faptul că pot să împărtășesc această pasiune cu familia mea (chiar în prezent filmez împreună cu sora mea la un proiect regizat de ea).

 De unde vine această pasiune pentru teatru? Cum a fost copilăria ta? Ce alte pasiuni mai ai?

Am foarte multe pasiuni trecătoare. Dar caii de cursă lungă, rămân teatrul și cărțile. Aș putea renunța la orice pentru acestea. Cred că pasiunea pentru scenă a apărut pentru că sora mea mai mare, Sabina, a făcut balet de la vârsta de trei ani, iar eu o însoțeam atât la lecțiile de balet cât și la reprezentații. Sora mea mai mare era frumoasă, era grațioasă și expresivă, avea părul lung și zâmbea întotdeauna cu dinții ei perfecți. Eu, în schimb, eram grasă, aveam picioarele în x, eram tunsă castron, aveam dinții strâmbi și eram îngrozitor de timidă. De aceea, ea se afla pe scenă, eu mă aflam în public și îmi convenea de minune acest statut. Dar cu cât reprezentația se apropia de final cu atât mă afundam mai tare în scaun și îmi doream să dispar în chip misterios sau să devin invizibilă. Asta pentru că știam că la aplauze, mama mă va trimite pe scenă, să îi ofer flori Sabinei. Îmi amintesc perfect acel drum infernal, de la scaunul meu care se plia cu viteză, până când, cu picioare de plumb, urcam treptele scenei și ajungeam în lumina reflectoarelor. Dar chiar dacă drumul era înfricoșător, de fiecare dată când ajungeam pe scenă îmi plăcea la nebunie, mă simțeam bine, în elementul meu. Era micul meu moment de glorie și îmi plăcea să mă prefac că aplauzele erau pentru mine. Mulțumeam și făceam plecăciuni oamenilor, în gând bineînțeles, iar apoi mă întorceam satisfăcută la scaunul meu.

Ce sentiment te-a cuprins atunci când ai evoluat pentru prima dată în faţa unui public? Mai ai şi acum emoţii?

Fericire. Acea fericire compusă din atât de multe sentimente contradictorii. Care te înspăimântă și te înalță, spre care aspiri, dar pe care nu o poți controla. Pe care o simți, dar nu o poți explica sau reda. Care, altfel spus, te copleșește.

Ce sfat le-ai da tinerilor care îşi doresc să dea la actorie? Cum anume să se pregătească  ca să fie cei mai buni la admitere?

În primul rând să nu încerce să “fie cei mai buni”, ci mai degrabă să fie sinceri. Să își aleagă doar texte care le plac cu adevărat și în care să creadă; texte care să spună ceva despre personalitatea lor, care să le permită să vorbească sincer despre ei. Iar apoi să se joace cu ele liber, cu curaj și plăcere.

Photo by Andrei Runcanu
Photo by Andrei Runcanu

Dar celor care deja evoluează pe scenele teatrale pentru a deveni mai buni? 

Nu consider că mă aflu în poziția de a da sfaturi colegilor mei de breaslă. De asemenea, nu cred că sfaturile sunt de un real ajutor în arta actorului, unde procesul de lucru este unul foarte personal.

La ce trucuri apelezi?

Cât despre trucuri, nu cred în ele, deci mă feresc să le utilizez. Singurul truc de care mă folosesc, poate, este că nu am trucuri. Atât timp cât muncești cu adevărat în repetiții și descoperi cu răbdare un personaj, nu cred să mai ai nevoie de trucuri. Iar în reprezentații, îmi place să lucrez cu sinceritate, nu cu trucuri. Să lucrez cu partenerul și cu publicul de azi, de aici, de acum. În unele seri va ieși un spectacol bun, în altele unul mai puțin bun, deloc bun sau, cu puțin noroc, poate va fi extraordinar. E vorba bineînțeles de un risc, pe care ți-l asumi sau nu.

Ce te motivează să faci teatru?

Un text bun, un partener bun, o repetiție bună și emoția unui spectator.

Ai făcut şi scenografie în liceu.  Care ar fi ingredientele unui spectacol bun în viziunea ta? Cum ar putea publicul larg să-şi dea seama de calitatea unui spectacol?

Ingrediente? Să fie sincer, să conțină intenție și bun gust. Calitatea unui spectacol se simte cu sufletul. Iar ca să ajungă la sufletul spectatorului trebuie să pornească din sufletul creatorului. Spectacolul poate dispune de cel mai impresionant decor și de cele mai frumoase costume, dar dacă în spatele lor nu există nimic, nu se numește spectacol. Se numește muzeu.

Ți s-a întâmplat vreodată, în calitate de spectator să părăsesti o sală de spectacole din cauza calităţii proaste a jocului actoricesc?

Nu. Am o răbdare de fier. De fapt, ba da. O singură dată. Eram îndrăgostită, iar baiatul cu care mă aflam la teatru mi-a propus, pe la jumătatea spectacolului, să plecăm de acolo. Cred că dorința de a mă săruta cu el, afară, în ploaie, a fost ceva mai puternică decât jocul actorilor din acea seară.

Ce spectacol te-a marcat cel mai mult, pe care ni le-ai putea recomanda şi nouă?

Sunt foarte multe spectacole care mă emoționează, de care m-am îndrăgostit de-a lungul timpului. Bine, eu nu sunt neapărat un etalon, și aceasta tocmai pentru că mă emoționez și mă îndrăgostesc adesea. Dintre spectacolele care nu se mai joacă în stagiunea curentă țin să menționez “Creatorul de teatru”, în regia lui Alexandru Dabija și “Îngropați-mă pe după plintă” în regia lui Yuri Kordonsky, ca două spectacole care m-au marcat, adică m-au făcut să iubesc arta teatrului.

"Galcevile din Chioggia" rol Orsetta, Photo by Adi Bulboacă
„Galcevile din Chioggia” rol Orsetta, Photo by Adi Bulboacă

Care este rutina ta de pregătire inainte de un spectacol? Ai un ritual special?

În primul rând trebuie să ajung la teatru înaintea tuturor. Îmi place să petrec puțin timp singură în cabină și pe scenă și, de asemenea, să îmi aranjez costumul și masa de machiaj în liniște. Apoi să verific și să aranjez toată recuzita și decorul spectacolului. Nu pot să joc dacă nu am aranjat eu totul, cu mâna mea. Astfel, toate obiectele devin un pic mai personale și, de asemenea, am siguranța că totul se află la locul potrivit. După ce termin cu toate acestea, mă întorc la cabină, îmi deschid caietul și citesc din nou personajul de pe hârtie, descoperit de-a lungul timpului, în repetiții. Cu maxim o oră înainte de începerea spectacolului ies afară, beau o cafea și mă uit la cer. Apoi mă schimb în costum, fac o mică încălzire fizică și vocală și petrec puțin timp pe scenă, în decorul spectacolului. În culise, îmi place să îmi privesc partenerii de joc și să îmi amintesc relațiile pe care le am cu aceștia în textul spectacolului, iar apoi să petrec timp singură, până când începe spectacolul.

Atunci când lucrezi la un rol, cum reuşești să te detaşezi de el după repetiţii? Ți s-a întâmplat ca rolurile jucate să se manifeste şi în viața cotidiană?

Nu cred că te poți detașa de un rol. Pentru că l-ai creat din tine, din ce ești tu. E ca un copil: chiar și dacă l-ai abandona, nu ai putea să îl scoți din suflet, pentru că este al tău. De asemenea, cred că preiei inevitabil din pasiunile și credințele personajelor cu care te întâlnești. M-a amuzat întotdeauna îngrijorarea cu care oamenii te întreabă cum te detaşezi de un rol, ca și cum personajul te-ar putea acapara și transforma în altcineva, într-un altul. Ce bine ar fi să ne fie atât de ușor, nouă oamenilor, să uităm de noi, să ne putem transforma cu atâta ușurință în altcineva.

Din personajele interpretate există unul mai aproape de suflet, pe care ți-a fost foarte ușor să-l joci pentru că te identifici foarte mult cu el?

Personajul pe care îl iubesc cel mai mult este “Beenina” din textul lui Lars Noren, “Război”. O iubesc tocmai pentru că nu mă identific cu ea, tocmai pentru că nu îmi este ușor să o intepretez. Dar pentru că m-a amuzat și m-a înduioșat de când am întâlnit-o și după aproape un an, încă reușește să mă înduioșeze.

Cu ce actori, regizori îți dorești să colaborezi pe viitor?  În ce spectacole ai dori să joci?

Îmi doresc să am ocazia să lucrez cu cât mai mulți oameni pasionați de această artă. Apreciez mulți regizori și colegi actori, însă nu pot premedita aceste întâlniri. Poate îmi va fi dat să îi întâlnesc la un moment dat în lucru, poate că nu, sau poate că viața îmi va face cunoștință cu alții. Dar atât timp cât muncesc și pasiunea mea rămâne sinceră, sunt convinsă că aceste întâlniri vor avea loc.


Facebook / TeatralInstagram 
©Foto Florin Ghioca TNB, Andrei Runcanu, Alberto Groșescu, Adi Bulboacă

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline