Lavinia Iulia Falcan, un artist complet din toate punctele de vedere, care impresionează prin tot ceea ce face: pictură murală, picturi la comandă pe pânză, pictură pe mobilă și sticlă, ilustrații de carte, decorațiuni interioare, spectacole de improvizație, cursuri de pictură și desen pentru copii în privat, design vestimentar și fotografie. Lavinia e pasionată de viaţă, de oameni, de tot ceea ce face.
Lavinia, eşti specializată în mai multe domenii artistice, spune-ne mai multe despre acestea!
Am căutat mereu să descopăr ce îmi poate mintea, așa că am mers pe multe ramuri ale artei. Principala ramură este pictura murală, urmată de picturile la comandă pe pânză, pictura pe mobilă și sticlă, ilustrația de carte, decorațiuni interioare, spectacole de improvizație, cursuri de pictură și desen pentru copii în privat, design vestimentar și fotografie.
Designul vestimentar l-am studiat în liceu și facultate, a fost prima mea iubire. Cu timpul, în facultate, m-am dus și pe la alte secții să descopăr ce îmi place, îmi doream să știu cât mai multe, iar acolo am descoperit și fotografia, însă a rămas la nivelul de a-mi fotografia cât mai bine operele de artă.
Cursurile de pictură și desen în privat au apărut din neant, dintr-o joacă și o recunoștință profundă față de profesorul meu de pictură și desen, domnul Theodor Drăghicescu. Am zis că dacă el și-a oferit din timpul său să mă învețe tot ceea ce știu astăzi, de ce nu aș face și eu la fel cu copii? Totul a decurs foarte bine, ba chiar am o nouă elevă care a fost admisă la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” București! Spectacolele de improvizație au venit în viața mea în urma unui trac de scenă pe care încă încerc cu greu să îl stăpânesc, pentru că arta mea e creată din emoție. Cum aș putea oare să îmi stăpânesc emoțiile care mă inspiră zilnic? A fost și încă este greu pentru mine, dar am susținut câteva spectacole de improvizație care mi-au adus numai lucruri bune, emoții noi de care nu știam că le pot exprima!
Decorațiunile interioare le-am studiat la Școala de design Șerban, în timpul masterului la Facultatea de Artă. E un domeniu în care încă învăț, experimentez și încerc să fiu cât mai aproape de nevoile și dorințele oamenilor. Ilustrația de carte a apărut curând în viața mea, iar dacă ar fi fost Ilustrația asta un personaj, ar fi apărut la ușa mea și mi-ar fi dat o palmă. Am plâns, am renunțat, m-am întors la ea, ca în orice relație. E cu totul altceva față de celelalte domenii pe care le studiez de mică, însă îmi place tare mult, perseverez și fac tot ce îmi stă în putere să reușesc să mă perfecționez.
Pictura pe sticlă și pe mobilier e ceva ce fac în puținul timp liber al meu, refac anumite mobiliere distruse, le aduc într-o notă de culoare cu un aer contemporan și îmi place enorm să mă joc cu suprafețele și să le întroduc într-un context pentru a crea o poveste. Pictura pe pânză la comandă și picturile murale sunt strâns legate. Am parte de beneficiari care doresc picturi pe pereți, însă alții consideră că nu vor rămâne în același loc o viață și optează pentru un tablou mare, ca apoi să îl poată lua mereu cu ei. E un întreg proces frumos, în care mă întâlnesc cu beneficiarul, discutăm, văd spațiul și toate detaliile; practic aflu povestea fiecăruia și imediat aceasta mă inspiră. Să îți dorești o pictură sau un tablou care îți rămâne în permanență, pentru mine e flatant. Cu fiecare proiect, am cunoscut mulți oameni minunați, iar pentru asta sunt recunoscătoare.
Ce simbolizează „Madonia Art”?
Un subiect pe care de-a lungul anilor am încercat să îl clarific. Multe persoane au crezut că este numele meu de familie. Prezența fratelui meu mai mare cu 12 ani a fost și este o constantă. Dacă mai țineți minte, era cândva rețeaua de socializare Mirc… Ei bine, Madonia era pseudonimul fratelui meu, el fiind un mare fan al stilului retro, al anilor 50 și al filmelor cu mafioți italieni de la vremea aceea. Giuseppe Madonia a fost un mafiot al anilor 50, a inspirat multe filme și fratelui meu i-a plăcut povestea lui. Sigur, povestea acestuia o fi fost una dură, dar trebuie să vedem viața cu toate fațetele ei. Când fratele meu s-a mutat la casa lui, eu încă eram mică și abia descoperisem tehnologia. Drept dovadă, nu am fost în stare să îmi schimb numele de Madonia de pe Mirc și mi-am făcut prieteni sub acest pseudonim. Nimeni nu îmi spunea Iulia, nici Lavinia. Într-un final, pentru că am reușit să cuprind mai multe ramuri ale artei, mi-am propus să folosesc numele de Madonia Art pentru a le cuprinde pe toate și cu speranța că într-o bună zi, acest nume să devină un brand, un cumul în care găsești mai multe forme de artă. Plus că sună bine ☺
Cum ai realizat că pictura este domeniul care te reprezintă?
Am înțeles că pictura este domeniul care mă reprezintă datorită oamenilor din viața mea care au contribuit la dezvăluirea și dezvoltarea talentului meu, datorită învățăturii zilnice, care m-au ajutat să mă descopăr. E un drum lung, uneori greu. Pictez de la 4 ani, toate caietele mele de la școală erau pline de desene, nu de notițe. Și mereu am simțit că nu sunt unde trebuie, până în clasa a 6-a, când am fost descoperită de profesorul meu de pictură și desen, domnul Theodor Drăghicescu, căruia îi sunt veșnic recunoscătoare. Atunci când începi să înveți pictură nu mai este așa distractiv ca și cum ai desena cai verzi pe pereți sau cu creta în fața blocului. Trebuie să studiezi mereu, să simți fomele prin ochi și minte, iar a e nevoie de răbdare. Este o muncă cât se poate de individuală și am făcut totul singură și am reușit cu surse minime să învăț și să reușesc în ceea ce mi-am propus. Momentul în care domnul profesor mi-a trimis planșele la concursuri internaționale de pictură, ocupând primele locuri, a fost acel moment în care am înțeles ce am de făcut.
Care a fost momentul decisiv în care ai conștientizat că îți dorești să transformi pasiunea în carieră?
Momentul acesta a venit în clipa în care mi-am făcut firma cu servicii de pictură murală și orice implică creativitate și pictură pe multe suprafețe. Am învățat cum e cu legea, taxele și impozitele. E greu ca artist să te susții singur și când vrei ca totu să fie ca la carte, trebuie să faci niște sacrificii. Atunci am înțeles că oficial nu sunt doar un experimentator care mai face un ban din când în când și care așteaptă să vină ziua cea mare în care să fiu căutată ca artist. Veniturile au devenit constante după multă muncă și mulți ani, iar atunci când oferi o siguranță beneficiarului și tu ajungi mai departe prin profesionalism.
Povestește-ne mai multe despre primele tale succese. Care au fost reacțiile rudelor, prietenilor, dar și a publicului larg?
Când le-am arătat primele picturi murale de dimensiuni mari părinților mei și prietenilor s-au speriat, întrebându-ma: „Dacă cădeai de pe schelă?!”, „ Cât praf ai inhalat?!”, „Ai mâncat?” Pe lângă grija lor plină de iubire, apăreau pe urmă și impresiile pozitive și se holbau ore întregi la pozele proiectelor mele. Cu timpul, i-am dus și pe ei în locațiile în care am pictat, însă au mâncat și au băut puțin ce-i drept pentru că stăteau cu gura căscata la picturi. (râde) Iar pentru publicul larg a fost o surpriză… După ce terminam o pictură murală într-un local, eram sunată de diverși oameni care întrebau cine a făcut pictura ca să mă felicite. Alții m-au sunat ca să le pictez și lor. E minunat, am cunoscut oameni extraordinari pe care i-aș ține o viață lângă mine și am învățat de la fiecare câte ceva. Dezavantajul e că nimeni nu poate face munca mea și nu pot să zic niciodată că pot să îmi iau o vacanță și îmi ține altcineva locul… Însă succesul peste noapte se naște în ani de muncă. (râde)
Folosești o gamă aprinsă de culori în picturile tale. De unde vine această predispunere?
Consider că uităm ce înseamnă culorile pentru noi. O luăm ca atare. Dacă ne uităm în jur, multe depind de culorile din viața noastră. Un semafor când îl vezi roșu, știi că nu ești în siguranță. Când e verde, ești în siguranță. Verde mai vezi și la produsele bio pe care le cumperi. Verde e pomul din fața casei ce îți oferă liniște într-o zi de vară. Culorile au un cod al lor care ne spun și cine suntem, în funcție de cele pe care preferăm să le purtăm sau cele pe care le detestăm. De-a lungul timpului am văzut teama oamenilor de a se îmbrăca colorat, de a face experimente coloristice. Prima mea pictură a fost făcută de la balconul părinților mei, era o perioadă urâtă și ploioasă de toamnă, în 1993, aveam vreo 5 ani. Eram plictisită, mă uităm la oamenii care vin și pleacă din zona pieții și m-am hotărât să îi pictez. Terminasem destul de repede pictura, însă, la final, am observat că după ce am reprodus hainele și umbrelele oamenilor, aveam o pictură tristă. Toți erau în bej, maro și negru… Asta m-a făcut să simt un deficit, toată viața mea am admirat culorile și nu am înțeles niciodată de ce nu dezvoltăm ramura asta. Chiar și când plouă. Așa că am decis să folosesc toate culorile în picturile mele, să transmit energia pe care o simt eu prin ele și să le dau mai departe și privitorului.
Cum ți-a venit ideea să faci picturi murale, aceasta fiind o practică mai puțin cunoscută în România?
Începuse nebunia cu pereții zugrăviți în culori mai îndrăznețe prin localuri în 2006. Eu le vedeam mereu ca pe niște fundaluri superbe pentru picturi murale în tema fiecărui local. Plus că de mică mi-a plăcut să măzgălesc pe tapetul părinților mei (scuze, mamă și tată ! (Râde) De fapt, prima pictură pe perete am făcut-o în camera fratelui meu mai mare când mi-a făcut cadou niște borcănșe de tempera diferite decât cele din școală. Am fost mereu fascinată să redau o poză, o imagine mică pe o suprafață imensă, simțeam că mă cuprinde subiectul și trăiam altfel povestea imaginii ăleia din palma mea. Aveam vreo 12 ani, iar fratele meu nu a vrut să zugrăvească peste desenul ăla ani buni. Să ne întoarcem în 2006, când eram în ultimul an de liceu, un bun prieten zugrăvea un restaurant în culori mai îndrăznețe și cumva am reușit datorită proiectului lui, în restaurantul respectiv, să pot picta pentru prima oară acolo. Și de atunci, nu a mai fost nevoie de nimic, decât de cea mai veche reclamă a tuturor timpurilor, adică din vorbă în vorbă.
În ce constă întregul proces și care este proiectul care a rămas cel mai aproape de sufletul tău?
Începutul unui proiect e partea pe care o iubesc cel mai mult. Acolo descopăr omul din fața mea, îi aflu povestea și îl las să îmi arate spațiul, să îmi spună nevoile și dorințele sale. Acesta e de fapt momentul cel mai inspirațional al unei picturi murale pentru mine. Lucrurile decurg așa :
– Chestionar preliminar (serviciu oferit gratuit la prima întâlnire); aceasta este întalnirea în care discut cu beneficiarul, ne cunoaștem, aflu noi lucruri despre locație și despre el.
– Discuții pe imagini reprezentative pentru diferite stiluri-aici trebuie să înțeleg ce își dorește beneficiarul, culori mai închise, mai deschise, dacă prefera o notă mai contemporană, stilizată pe stiluri din istoria artei etc.
– Analiza și înțelegerea nevoilor și dorințelor-unde va fi amplasată pictura, obiecte din jur care o influențează, cum trece lumina în spațiul respectiv etc.
– Propunere modele, schițe reprezentative ale picturii, după ce este stabilită tema picturii.
– Stabilirea modelului ales și prețul în funcție de dimensiunile și complexitatea lucrării.
Am multe proiecte pe care le iubesc, dar cred că cel care m-a marcat cel mai mult a fost clădirea din Centrul Vechi cu localurile „The Gin Factory” și „Old Havana”, unde am pictat ambele localuri cap-coadă, am petrecut nişte ani frumoşi acolo şi a fost şi punctul de plecare de unde am pictat multe alte localuri superbe din Centrul Vechi. Patronul clădirii a avut multă încredere să lase atâţia pereţi pe mâna mea, iar până în ziua de azi lumea din Centru Vechi încă urmăreşte tiparul localurilor de success „Gin Factory”/ „Old Havana”.
Care au fost primele onorarii ale tale? Din ce domenii? Cum te-ai simţit când munca ta a fost apreciată nu doar verbal, ci şi monetar?
Am simţit că am spart mitul artiştilor care nu pot trăi din artă. (râde) Glumesc, nu a fost vorba de aşa ceva. A fost un sentiment de bucurie, de apreciere când am făcut primii bani din pictură. Mulţi nu au fost, dar sentimentul acela prim a fost înălţător, ca artist simţi nevoia să fii recunoscut în arta ta. Primul venit financiar din artă a fost din tablouri făcute la comandă, două tablouri pe care le-am vândut pentru un pub din Bucureşti. Pub-ul s-a mai mutat de colo-colo, însă mereu m-am întors şi am văzut că tablourile încă mai erau pe pereţi!
Ai foarte multe pasiuni pe care le-ai monetizat şi transformat în mici job-uri , cum reuşeşti să le înbini pe toate? Există perioade când te ocupi doar de unele domenii, apoi de altele sau le distribui aceeaşi cantitate de timp?
Da, sunt multe, uneori le uit şi eu numărul… Sunt momente când sunt depăşită de situaţie, nu dorm nopţile, mă dau peste cap să termin proiectele la timp, termene limita etc. Aici intervine stresul , nu prea am vreun coleg căruia să mă plâng. În general mă ocup de toate o dată pentru că nu îmi place să stau într-un loc, să mă plafonez la proiecte. De exemplu, momentan am multe proiecte de pictură murală în curs, mă ocup în prima parte a zilei de ele, lucrez seara la ilustraţii pentru carte şi printre ele când mai fac o pauză mai lucrez la tablourile personale şi la video-urile cu improvizaţie artistică. Iar în weekend-uri fac meditaţii la pictură şi desen cu copii. Conduc zilnic prin Bucureşti de la proiect la altul, eu îmi sortez mailurile, îmi plătesc taxele şi impozitele, îmi fac şi editez fotografiile proiectelor, mă documentez zilnic pentru ceea ce am de făcut, îmi adun chitanţele şi facturile etc. Uneori mi-aş dori să facă cineva lucrurile de mai sus că eu să am mai mult timp de creaţie. Cumva, le pun pe toate în aceiaşi cantitate de timp şi în câteva luni de zile am o multitudine de satisfacţii, evoluez, mă mai corectez şi îmi place că am de învăţat din fiecare proiect pe care îl fac şi cred că puterea zilnică de a face toate astea singură vine din faptul că îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că fac ceea ce îi place.
Lavinia, ce reprezintă tatuajele pe care le ai? Sunt ca o „carte de vizită” a ceea ce faci?
Am 9 tatuaje, toate realizate de artişti extraordinari (Râde) Ele reprezintă familia mea şi ceea ce fac eu, ce mi-a oferit Dumnezeu să duc pe mai departe. Toate sunt aşa cum mi-am dorit eu, o carte de vizită de artist şi recunoştiinţa mea zilnică pentru familia mea, persoanele cele mai importante din viaţa mea fără de care nu aş fi eu.
2 dintre tatuaje sunt pentru arta mea, o semilună cu multe desene în interiorul ei şi o pensulă pentru pictat cu vârf pătrat-este una din preferatele mele şi lucrez foarte des cu ea. 3 tatuaje sunt cu caractere romane, date de naştere, mama, tata şi fratele meu. 1 tatuaj este un mesaj şi iniţialele logodnicului meu, o ancoră pentru bunicul meu pentru că a lucrat în marină, un chip de femeie de pe pandantivul bunicii mele iar pe bunicii din partea tatălui meu pe care nu i-am cunoscut, am un tatuaj iniţialele lor împreunate.
Ai desenat în aeroport în cadrul proiectului ”Puls”. Spune-ne mai multe detalii despre experienţa trăită şi despre acest proiect.
A fost un proiect superb pe care la jumătatea acestuia l-am întâmpinat cu ceva probleme de sănătate. Cei ce se ocupau de organizare au fost foarte atenţi şi am reuşit să mă organizez şi să reuşesc să îl duc la bun final, aşa şubredă cum eram. Am fost 30 de artişti care am migrat prin colţurile oraşului, ne-am ales 4 locaţii de fiecare artist din Bucureşti, locații pe care le pictam prin maniera noastră artistică şi personală. Eu am ales „Aeroportul Otopeni”, „Halele Carol”/”Club Expirat”, „Casa de cultură Artidava” şi showroom-ul „Citroen” din Berceni. La aeroport a fost magic. Era plin de lume, o doamnă foarte drăguţă din conducere mi-a pus la dispoziţie tot, masă, scaun şi în forfota aia am început să desenez oamenii, spaţiul în care se aflau, forfota, culorile. Sunt o fire timidă, nu îmi place să lucrez decât în singurătatea mea, însă ceva s-a produs acolo. Deşi era ciudat pentru cei din aeroport că stă una în mijlocul terminalului de Plecări şi desenează, cei din jur mi-au oferit spaţiul şi timpul necesar să îmi fac treaba. Nu m-a mai timorat faptul că se uitau, se întrebau, mergeau încet când ajungeau în dreptul meu şi se aplecau să vadă în lucrarea mea, ce o fi acolo. A fost mişto şi aş mai repeta experienţa asta de o mie de ori!
În ce constă munca ta de voluntar pe care o depui la”Hospice House of Hope Bucharest”? Cum ar putea arta ajută oamenii?
Experinţa la „Hospice House of Hope” este una care îţi deschide ochii… Pe mine m-au marcat multe, în sensul bun, dar venind dintr-o poveste tristă. „Hospice House of Hope” oferă îngrijire paliativă la nivel naţional şi internaţional pentru bolnavii în stadiu terminal. M-am dus să voluntariez, deşi nu aveam timp de nimic. Nu ştiu să explic, a fost ceva spontan, de obicei mă ghidez în viaţă pe intuiţia mea şi cred că asta a fost. Am pictat prima oară un salon cu paturi şi un spaţiu de învăţare al copiilor. Ei nu erau acolo când am pictat, am zis că mi-ar fi tare greu să îi văd. Într-un final, am acceptat să am activităţi împreună cu ei, am pictat pereţi, am făcut o strângere de fonduri, am distribuit câteva cutii pentru donaţii în Bucureşti, am făcut pe fotograful la câteva evenimente etc.
După ce am terminat una dintre picturile pe pereţi cu copii, eu m-am dus serioasă să strâng culorile, să fac curat. Ei nu s-au dus în camerelor lor până nu m-au întrerup din treaba mea serioasă cu o îmbrăţişare. M-au îmbrăţişat 20 de copii o dată, aşa cum puteau ei, pe picioarele lor sau în cărucior şi am crezut că o să îmi curgă toate lacrimile vieţii în momentul ăla. De fapt, ei m-au învăţat să fiu puternică, deşi ei erau mai puternici ca mine, deci….atunci când nu mai poţi, zâmbeşte.
Pe viitor cum ţi-ai dori să evolueze cariera ta artistică?
Anul trecut am început colaboarea pe plan internaţional cu picturile personale pe pânză. Sunt picturile pe care le-am făcut de-a lungul timpului, pe lângă alte proiecte. Reprezintă mult din ceea ce am trăit, sentimentele mele expuse prin artă şi într-o manieră abstractă şi personală. Am fost încadrată cu greu în vreun stil, aşa că aici nu prea am avut succes cu picturile mele atipice şi am crezut că vor rămâne veşnic în atelierul meu din Berceni, una din camerele apartamentului părinţilor mei pe care logodnicul meu a transformat-o în atelier ca să am unde crea.
Acum tablourile mele sunt la New York, la începutul acestui an am avut şi debutul pe plan internaţional, unde au fost foarte receptivi şi impresionaţi de un stil mai atipic, colorat şi pe pânze supradimensionate. Îmi doresc să reuşesc pe mai departe şi pe alte meleaguri, lucrările mele să fie expuse în toate colţurile lumii şi să am putere să îmi dezvolt afacerea şi în afara României. Asta înseamnă recunoaştere, evoluţie şi faptul că niciodată nu mi-a plăcut să stau într-un loc şi să văd cum trece timpul pe lângă mine.
În concluzie, să călătoresc cu arta mea.
Facebook / AgoraGallery / Artminds Hall Of Fame / Website / Instagram
©Foto Andrei Gândac & Lavinia Iulia Falcan