Mihaela DRĂGAN | Actriță | Învăț cine sunt fiind mereu altcineva. Arta e despre întâlnirea dintre oameni, nu despre separare

Spirit liber în gândire și manifestare, inimă deschisă și empatică, Mihaela reușește prin arta teatrală să „dărâme zidurile” prejudecăţilor, să aibă curajul să se arate așa cum este, fără măști și etichete.

Bună, Mihaela. Pentru început, povestește-ne câteva lucruri despre tine și despre universul tău, pentru ca cititorii să te cunoască mai bine.

Sunt actrița care adesea scrie scenarii pentru propriile spectacole de teatru și co-fondatoarea, alături de Zita Moldovan, a companiei de teatru Giuvlipen. De anul trecut am început să scriu articole pentru publicații din țară sau afară. Scriu destul de rar, ce-i drept, nu prea am timp.
În ultima perioadă, călătoresc constant în țările în care sunt invitată să performez. În momentul acesta, agenda mea e ocupată până la sfârșitul anului. Este primul an în care mi se întâmplă să sar dintr-un proiect artistic într-altul, fără prea mult timp de respiro.
Anul trecut am avut șansa să filmez în Paris pentru un scurtmetraj regizat de faimoasa actriță Fanny Ardant. Anul acesta voi colabora cu o regizoare de film din Germania pentru un alt film de ficțiune. Între timp, mie și colegelor mele de la Giuvlipen ni s-a propus să filmăm pentru un documentar despre trupa noastră de teatru.
Abia am avut o premieră, e vorba despre spectacolul „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?” în regia lui Mihai Lukacs, un spectacol bazat pe un caz real care se va juca din nou pe 19 și 23 martie la MACAZ. Suntem în discuție și pentru un turneu în perioada următoare în mai multe orașe din România.
În aprilie, Giuvlipen va fi la expoziția Documenta din Atena cu o serie de performance-uri, iar din mai urmează să mă mut pentru câteva luni în Berlin, unde voi lucra la două noi spectacole de teatru. În octombrie trebuie să fiu la New York, unde sunt nominalizată de către Liga Profesionistă a Femeilor din Teatru NYC ca „una dintre cele 20 de femei din toată lumea care realizează muncă excepțională în teatru”. De curând, am fost anunțată că sunt pe lista scurtă pentru acest premiu, din 20 am rămas 6 în cursa finală. Sunt cea mai tânără dintre acestea, habar nu am nici până în acest moment cum am avut eu norocul să fiu nominalizată laolaltă cu aceste femei, care au cariere impresionante ca actrițe, regizoare sau dramaturge atât în țările lor, cât și în plan internațional.

Care a fost parcursul tău în domeniul actoriei? Cum a început totul?

Eu sunt una dintre persoanele acelea care din copilărie și-au dorit o anumită meserie și s-au ținut scai de ideea aceasta. Am început de mică, de când organizam spectacole de teatru în școala generală. Puneam în scenă ce știam și eu la vremea aceea, cam toate comediile lui Caragiale. Așa se încheia fiecare trimestru din școala din satul Cândești, județul Buzău, acolo unde am locuit eu până la 14 ani.
De atunci, am ținut-o tot așa în trupe de teatru de amatori, până când s-a făcut vremea să dau admitere la facultatea de teatru. Parcursul a fost greu, am dat trei admiteri până am intrat la facultate. Și după ce am terminat actoria a fost greu, am făcut tot felul de alte job-uri ca să pot să mă întrețin. De trei ani de zile reușesc să supraviețuiesc din artă. E un sentiment plăcut să-ți câștigi banii din meseria de care ești pasionat/ă și pentru care te-ai pregătit.

Photo by Nihad Nino Pušija
The Journey / DROM | Photo by Nihad Nino Pušija

Ce te inspiră atunci când scrii și, de asemenea, atunci când interpretezi un anume rol?

Mă inspiră ce citesc, ce se întâmplă în lume, sunt atentă la situația politică mondială și la fenomenele sociale. Mă inspiră oamenii și poveștile lor. Când întâlnesc o persoană, mă gândesc că așa ar putea fi personajul cutare și vreau să scriu despre asta.
Când interpretez un rol, fac multă cercetare ca să mă simt „acoperită”, să creez o viață în jurul personajului și rolul să nu fie doar o altă versiune a mea, a actriței. Caut în scenariu orice detaliu care mi-ar putea spune ceva despre personaj, e ca o muncă de laborator, niciun cuvânt sau acțiune a acestuia nu e în plus, tot ce se vede în exterior are și o dinamică interioară care poate să fie în acord cu ce face personajul sau să se contrazică.

Cum reușești să te detașezi de un anumit rol și să te transpui în pielea personajelor, fără a lăsa personalitatea Mihaelei din spatele scenei să interfereze?

De lucrul acesta mi-e frică cel mai tare: să mă joc pe mine însămi, cum sunt eu Mihaela în viața de zi cu zi. Sau să reproduc același tip de personaj, care folosește aceleași trucuri și artificii pe scenă, în roluri diferite. Știu actori care par că sunt același personaj în fiecare rol, până și frazarea vorbirii e aceeași. Vorbesc la fel, se miră la fel, plâng în același fel sau folosesc aceleași mecanisme comice. Eu încerc să fac roluri cât mai departe de cine sunt eu, Mihaela. Nu știu dacă îmi reușeste mereu lucrul acesta, dar asta e intenția. De asta, nici nu-mi place să folosesc istorii personale, din propria mea viață, în spectacolele mele. Mi se pare neofertant pentru procesul meu de creație ca actriță. Dacă trebuie să folosesc situații reale pe care le-am trăit, folosesc multă autoironie.
De multe ori, în același spectacol joc personaje diferite, atât femei cât și bărbați, cu vârste și contexte diferite. Intenția e să nu semene unul cu celălalt. Însă, atunci când creezi un personaj, pornești bineînțeles de la tine însăți și te folosești de experiența ta de viață. Îți cunoști resursele emoționale ca actriță și încerci să le folosești chiar dacă personajul nu are nicio legătură cu tine. Cu timpul, înveți pe care butoane să apeși când vrei să obții un anumit efect scenic, pentru că timpul de pe scenă nu e același cu cel real, tot ce simte personajul trebuie accelerat. Probabil de asta se spune că teatrul e viață la puterea a zecea.

Atunci când ești pe scenă, ești foarte expresivă, autentică și transmiți mesaje deosebit de puternice și cu impact social. Care este motivația care te determină să faci asta și mai ales să nu renunți?

Motivația mea e că trebuie să schimb puțin lumea prin artă. Asta știu să fac, de asta mă folosesc și în asta investesc toată energia și pasiunea mea. Spectacolele de teatru în care joc, vorbesc despre persoane oprimate, marginale în societate. Atât timp cât în lume există injustiție socială, eu nu pot să am liniște și nici nu pot să renunț să încerc să fac ceva ca să schimb situația asta. Pe de altă parte, îmi place mult ce fac și mă bucur că am privilegiul de a alege ce tip de artă să fac.
În Giuvlipen suntem numai actrițe rome și observ că oamenii încearcă să ne bage în diverse categorii, pentru că romii sunt văzuți ca o problemă socială, de cele mai multe ori încearcă să ne definească ca „teatru social“ sau „politic“, ceva care pentru mulți nu e teatru adevărat, pentru că pune în lumină categorii sociale vulnerabile și asta nu e estetic deloc. Ei așa își imaginează că trebuie să fie arta. Să aibă un rol estetic, să-i facă să râdă și să se simtă bine cu ei înșiși. Eu zic că teatru adevărat, mereu a avut un rol revelator-politic. Noi la Giuvlipen considerăm că facem teatru rom contemporan și arta noastră e una critică- cam aceștia sunt termenii prin care noi ne definim.

Prin ce se deosebește studiul actoriei practicat în România, față de arta teatrală învățată în străinătate?

Eu am studiat actoria în țară, deci nu am cum să știu cum e modelul de studiu din străinătate decât din experiențele colegilor străini cu care am mai lucrat. Am întâlnit actori străini extraordinari, care îmi povesteau că în timpul studenției au fost tratați cu respect și delicatețe.
Eu am terminat actorie la clasa doamnei Sanda Manu, despre care știa toată lumea că avea o metodă pedagogică mai dură. Se spunea că scopul e să ne „distrugă psihic“ ca să ne facă mai rezistenți, mai puternici, niște actori deosebiți. Ce-i drept, mulți dintre actorii de top din România au trecut prin metoda Sanda Manu. Chiar vorbeam cu o regizoare din Germania cu origini românești și-mi spunea că problema cu acești actori e că numai așa pot lucra după școală. Au nevoie de „șuturi“ de la regizori ca să dea tot ce au ei mai bun întru-un spectacol. Mi se pare trist să funcționezi numai dacă ești într-o relație de putere, în care ești subordonat regizorului. Oricum mi se pare că în România se lucrează adesea în felul acesta: regizorul e șeful, iar tu, actorul, ești executant.

Photo by Nihad Nino Pušija
The Journey / DROM | Photo by Nihad Nino Pušija

Care sunt, din punctul tău de vedere, acele calități ale unui actor extraordinar?

Actorul nu trebuie să fie doar un executant al viziunii regizorului spectacolului în care joacă. Un actor extraordinar, după părerea mea, trebuie să participe la conceptul spectacolului cu toată creativitatea și cunoașterea sa. Pentru mine, doar talentul nu e suficient. El trebuie să aibă o părere despre ce joacă, nu doar să execute ce îi cere regizorul. Pot să-ți dau un exemplu: ultimul spectacol extraordinar pe care l-am văzut este semnat de o regizoare din România pe care o admir foarte mult. Era un spectacol politic în care sunt criticate practicile artistice rasiste din teatru, arte vizuale și cinematografie. În spectacol juca o actriță pe care eu abia am descoperit-o și mi s-a părut foarte talentată. Problema și nedumerirea mea e că am văzut-o pe aceeași actriță într-un alt spectacol care folosea practica rasistă „blackface“: un actor alb își machiază fața în negru ca să interpreteze un personaj de culoare. Blackface-ul era folosit ca practică teatrală în timpul sclaviei afro-americanilor și are un anumit înțeles istoric profund rasist, pe care persoanele de culoare l-au tot reclamat după abolirea sclaviei. Deci, actrița aceasta care îmi plăcea mie, juca în ambele spectacole: în care folosea o practică teatrală rasistă și în care critica astfel de practici. Și aici pentru mine a apărut nedumerirea: cum e posibil doar să execuți la comandă niște roluri și să nu ai o părere despre mesajele pe care le transmit spectacolele în care joci, contradictorii în această situație?

Cum crezi că arta ar putea ajuta în conflictele culturale sau etnice? Ne poți detalia în ce manieră?

Pot să-ți împărtășesc din experiența Giuvlipen. Nu avem aroganța de a crede că salvăm lumea cu artă, dar ni se întâmplă adesea ca unii spectatori să ne aștepte după spectacole sau să ne scrie ce impact a avut o anumită piesă de teatru asupra lor.
Fetele adolescente ne spun că au probleme cu stima de sine pentru că sunt rome, dar că noi, un grup de femei rome care suntem actrițe, le-am ajutat să vadă identitatea lor etnică și din alt punct de vedere, să fie mândre de cine sunt. Cu spectacolul Gadjo Dildo, am reușit să creăm o discuție despre persoane rome Lgbt, să le oferim contextul de care aveau nevoie pentru a se afirma. Pe de altă parte, bărbații români care au văzut acest spectacol și-au recunoscut stereotipurile pe care le aveau despre femeile rome și sexualitatea noastră.
Spectacolele noastre nu sunt didactice, nu vrem să dăm lecții audienței sau să acuzăm pe cineva că nu are o conștiință politică fără pată. Vrem doar să le oferim o experiență artistică în care de data aceasta, vocile noastre, ale femeilor rome se află în lumina reflectoarelor. De altfel, cel mai adesea, spectacolele Giuvlipen sunt comedii la care se râde mult.
Dacă pentru un singur spectator, spectacolul nostru a schimbat ceva, noi suntem mulțumite.

Intuiesc toată munca, orele dedicate din spatele „cortinei” pentru un spectacol reușit. În ce momente ale zilei poți da randamentul cel mai bun atunci când repeți pentru o piesă anume?

Când mă apuc să repet la un un nou spectacol, programul e în general de la orele 11 la 18, 19. Mi-e dificil să mă trezesc mai devreme, sunt genul de persoană care urăște diminețile. Dar după ora 19, munca la personaj nu se încheie. Personajul e în mintea mea și continui să mă gândesc la el, să-l compun, să mi-l asum. Cam așa functionează procesul creator în meseria asta.

Care sunt lucrurile pe care actoria te-a ajutat să le înveți despre tine la un nivel personal?

Învăț cine sunt, fiind mereu altcineva. Rolurile mele mă îmbogățesc, mă învață să-mi cunosc limitele, vulnerabilitățile și cum să nu-mi fie rușine de ele. Să lucrez la Giuvlipen, mă învață să gândesc pentru un colectiv și să renunț la individualismul în care te pune cel mai adesea meseria asta. Eu nu vreau să fiu doar Mihaela Drăgan, actrița, ci să creez și să fiu parte dintr-o mișcare. Îmi place mult cum sună mișcarea Giuvlipen.

Care este sfatul tau pentru toți tinerii care sunt pasionați de artă, dar nu au suficientă încredere de a-și face vocea auzită, în forțele proprii?

Să creeze grupuri de sprijin în care să se susțină unul pe celălalt. Arta devine artă când ai un public, nu e niciodată ceva singular, pentru tine însuți. Nu poți să reușești de unul singur, oricât de tare ne-ar minți modelul neoliberalist al eroului/eroinei care se luptă cu viața grea până atinge imposibilul. Dar dacă suntem într-un colectiv în care ne încurajăm și susținem unii pe ceilalți, atunci devine posibil. Îi sfătuiesc ca în orice mediu de lucru se află, să nu pună ziduri între ei și ceilalți. Arta e despre întâlnirea dintre oameni, nu despre separare.

https://www.youtube.com/watch?v=CL-m9OgY_oY

.
Facebook / Artminds Hall of Fame / www.mihaela-dragan.com / Giuvlipen
   Foto Larisa Baltă, Andreea Câmpoeanu, Nihad Nino Pušija & Steluța Popescu

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline