Povestea unei tinere artiste care nu are cum să nu ne emoționeze și să ne facă să reflectăm mai mult la ceea ce facem și să prețuim ceea ce există în viața noastră. O artistă deosebită care transmite adevărate lecții de viață.
Bună Benedicta! Descrie-ne pe scurt cine e artista din spatele scenei. Care e povestea ta?
Bună! Vă mulțumesc că prin ceea ce faceți oferiți lumii unice și irepetabile povești de viață! Sunt un om între atâtea mii de oameni cu o poveste între atâtea mii de povești. Ceea ce voi spune acum despre mine nu le-am spus multora, dar acum simt să vă împărtășesc din trăirile mele. Am 18 ani si sunt aproape nevăzătoare. Cândva am văzut și știu cum arată lumea în care trăiesc. Cei care îmi văd privirea nu ar zice că nu văd, deoarece reușesc să privesc persoanele în ochi, deși eu nu le văd ochii. La 13 ani mi-am dat seama că mi se micșorează câmpul vizual. Poate părea ciudat, dar vreau să vă spun că eu chiar mă bucur că mi-a fost dată boala Stargardt-orbire parțială, pentru care medicina nu a găsit tratament. Simt că este un dar frumos pe care mi l-a oferit Dumnezeu. Mi-a schimbat viața. Am fost o persoană perfecționistă, adesea nemulțumită de mine și de comportamentul celor din jur, mă judecam pe mine și pe ceilalți, dorind ca totul să fie făcut foarte bine. Aceasta m-a făcut să fiu o persoană care nu știa să trăiască în prezent, ci doar în trecut sau viitor. Nu știam să mă bucur cu adevărat. Acum mă bucur, așa cum Dumnezeu vrea ca toți să ne bucurăm și simt cum harul Său lucrează în mine și în fiecare zi învăț să mă îndrăgostesc din ce în ce mai mult de creație, de oameni, de natură, deși ceea ce mai văd acum nu sunt decât forme puțin definite și puțin colorate. La distanțe de 4-5 metri deja nu mai recunosc nimic, nu e negru, ci nimic. Pe oameni îi recunosc la distanțe de 1-2 metri după statură, mers, dar nu mereu. Atunci când vedeam și vorbeam cu o persoană, nu o priveam în ochi din cauza timidității, iar acum deși nu-i văd ochii, o privesc. Interesant, nu-i așa? La școală, partiturile îmi sunt dictate de profesori; merg fără cărți și fără caiete. Pentru a citi și a scrie trebuie să îmi folosesc vederea periferică rămasă, dar care nu mă ajută mult, deoarece după câteva rânduri citite, amețesc și apar dureri la creierul mic.
Știți? Dumnezeu ne iubește și El știe ce e cel mai bine pentru noi, pentru sufletul nostru. De ce să nu fiu veselă? Oare nu aș fi prostuță să trăiesc tristă? Poate pierderea vederii m-a adus într-o situație în care nu mai pot face multe și aici mă refer la activități care îmi plăceau mult: cititul cărților în limba engleză, mersul cu bicicleta, să învăț și să înțeleg în profunzime materiile ce mi se predau la școala (petreceam atât de mult timp să studies, încât, la un moment dat, în clasa a VII-a, tata m-a pedepsit să nu mai învăț), să pictez, să realizez colaje… Nu le mai pot face, dar pierderea vederii mă face să trăiesc bucurându-mă de ceea ce există. Și tot ea mă învață abandonarea vieții în mâinile Celui ce le-a creat pe toate și are un plan minunat cu fiecare om-simt prezența Lui în toate. Îi mulțumesc Domnului că trăiesc în acest timp al omenirii când fotografia este una de calitate înaltă și astfel pot vedea și eu cum mai arată lumea. Mă bucur foarte mult că trăiesc într-o familie armonioasă, că am în jurul meu adulți, copii, tineri, profesori care mă înțeleg și mă ajută, colegi empatici și simpatici, prieteni care dorind așa mult să ne uităm împreună la un film, au fost în stare să-mi citească subtitrarea și în plus, să-mi descrie anumite imagini de pe ecran pe care nu le deslușeam. Spuneți voi, nu e grozav?
Cum ai debutat în cariera ta muzicală?
Aveam 12 ani, eram în anul doi de studiu al naiului și elevă a Colegiului Național de Artă ,,George Apostu” Bacău, când, într-o zi, domnul profesor de nai mi-a spus că școala va organiza un concert la Sala Ateneu și că, mai întâi, va fi o selecție la care, dacă doresc, pot participa chiar și numai pentru a ,,prinde” experiență. Am zis ,,da”, am participat la selecție și am trecut. Mulți erau surprinși, printre care și doamna director, deoarece eu eram nouă în lumea muzicii, în școală și a fost o interpretare reușită a unei piese destul de dificile. Spun dificilă, pentru că eram abia la începutul anului doi de studiu și interpretasem în cadrul acelui spectacol una dintre splendidele lucrări muzicale ale lui George Enescu: ,,Rapsoda romănă nr.1”. Lucrare care a necesitat muncă, ore de studiu, dar rezultatul a fost unul minunat. Îmi aduc aminte că înainte de a urca pe scenă, domnul profesor mi-a spus: ,,Acesta este concertul în care debutezi”.
Ce te-a determinat să alegi drumul acesta?
E o poveste frumoasă, chiar aș putea spune că seamănă mult cu cea a lui George Enescu. Când aveam 4 ani, pe ecranul televizorului era un grup de naiste care cântau. Sunetul naiului mi-a atins inima și atunci le-am zis părinților că vreau să cânt și eu la nai. Părinții m-au susținut în această dorință arzătoare și atunci când am împlinit 5 ani, mi-au dăruit un nai, dar de jucărie. Dezamăgire! Nu puteam să cânt deloc, așa că l-am aruncat. Apoi, la 10 ani am fost sa căutăm un profesor de nai și pentru că nu am gasit, am început să studiez pianul, dar nu eram atrasă de acest instrument. La 11 ani, după ce am găsit un professor de nai, părinții mi-au luat un nai profesional și de atunci am început studiul.
Cine te-a îndrumat și te ghidează în continuare pe această cale?
Întâi de toate, Dumnezeu este cel care mi-a pus în inimă această dorință, cu El mă consult. El e Cel care m-a luat de mână și care pas cu pas mă conduce pe acest drum, dându-mi să întâlnesc oamenii de care am nevoie printre care domunul profesor de nai, Constantin Draghici, un profesor atât de vesel, atât de glumeț, care știe cum să predea, astfel încât să îți fie mai mare dragul să mergi la oră, un profesor care m-a făcut să fiu mai îndrăzneață în lume și pe scenă.
Ce melodii din repertoriul internațional te inspiră?
Pot spune că din repertoriul internațional mă inspiră melodiile cântate de Lara Fabian. Felul în care sunt interpretate aceste melodii este plin de sensibilitate, căci ea le simte extraordinar de bine și asta face ca în inima celui ce ascultă să se trezească emoții puternice. Mimica feței, limbajul corpului, libertatea trăirilor cu care ea exprimă mesajul versurilor sunt instrumente de care, cred eu, că se folosește un artist adevărat.
Povestește-ne un moment din activitatea ta muzicală care te-a marcat?
În activitatea mea muzicală nu am fost marcată de momentele în care am luat premii importante la olimpiada de muzică sau la diferite concursuri.
Am fost marcată profund de două momente. Primul a fost atunci când am conștientizat faptul că mă topesc pe scenă dăruind din talentul pe care l-am primit și aceasta constientizare o mărturisesc cu entuziasm. Al doilea moment a fost atunci când participam la o Sfântă Liturhie într-o bisericuță, când, după ce L-am primit pe Isus în Sfânta Împărtășanie, am început să cânt la nai împreună cu un grup instrumental și vocal și am simțit cum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine și am zis: ,,Doamne Isuse, acum nu cânt eu, ci Tu cânți și cânți un cânt de adorare și preamărire Dumnezeului Tată, căci doar Tu ești vrednic să îi aduci toată adorarea și cinstea”. Ochii mei se umezeau, iar inima se topea și zâmbea.
Din punctul tău de vedere, care ar fi trei adjective care ar descrie un artist desăvârșit?
În opinia mea omul, artistul nu poate fi niciodată desăvârșit, el tinde spre aceasta și poate atinge un anumit grad de desăvârșire prin a fi perseverent, veritabil și iradiat de iubirea lui Dumnezeu, iubire cu care să radieze pe cei din jur prin ceea ce face.
Dar trei aspecte esențiale ale unei piese reușite?
Pentru ca o lucrare muzicală să fie reușită este necesar să o cânți perfect din punct de vedere tehnic, dar nu e suficient. Doar atunci când gândești, simți și dai valoare fiecărui sunet, interpretarea piesei va fi reușită. Interpretul poate face aceasta dacă are în inimă dorința curată de a dărui talentul pentru a sluji oamenilor din iubire și nu pentru a se face plăcut.
Unde visezi că vei ajunge să cânți? Ce planuri pregătești în viitor?
Ooo! Mai trebuie să spun că de trei ani am dureri în zona mușchilor faciali, submandibulari la coloana cervicală și dureri a căror cauză, după diferite investigații medicale nu a fost găsită, ci doar presupuneri și nu am un tratament cu rezultat sigur. Din cauza aceasta nu mai pot urma cursurile Universității de muzică din București, așa cum mi-am dorit, aceste dureri limitându-mi timpul de studiu la nai, de la 4-5 ore pe zi la jumătate de oră. Este un alt drum pregătit pentru mine. Având și deficiența de vedere nu știu ce facultate aș putea să urmez. Trăiesc un timp în care vreau să descopăr care este chemarea mea. Nu îmi fac griji pentru cum va fi viitorul meu. Am văzut cât de frumos și delicat a lucrat Dumnezeu în viața mea până acum. O va face și de acum încolo!
Ce mesaj simți să transmiți celor care îți urmăresc activitatea?
Ceea ce fac eu, nu eu fac, ci Dumnezeu face prin mine. El poate face lucruri minunate și în viața ta, om drag! Dă-i voie să lucreze în tine și ceea ce va face prin tine îți va aduce atât ție cât și celor din jur adevărata bucurie și pace. În rugăciune, tu să îi prezinți dorințele tale, ideile tale și ceea ce va fi după, va fi voia Lui și cu siguranță te vei simți împlinit.
Facebook / Instagram
©Foto Foto Ionuț Ungura / Adolescenta Media, Monalisa Andreea, Peter Teri