Octavian MOLDOVEAN | Flautist | Îndeosebi pentru domeniul artelor, perseverenţa şi munca vor fi întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, răsplătite

Octavian este un spirit ambițios și dedicat muzicii, care te surprinde prin implicarea și dorința lui de a învăța cu măiestrie secretele flautului. Alături de muzică, acesta reușește să-și găsească clipe de răgaz și pentru pasiunile lui din domenii diverse.

Bună Octavian! Cum s-a conturat pasiunea ta pentru flaut?

Bună! De mic am avut o puternică atracţie şi fascinaţie faţă de muzică; îl imitam pe Michael Jackson, astfel încât părinţii mei m-au dus la Liceul de Muzică şi Arte Plastice să dau o probă în clasa a 4-a, când aveam 10 ani (ulterior artele plastice s-au despărţit de noi după ce s-au retrocedat 2 corpuri de clădire, devenind Liceul de Muzică „Tudor Ciortea”).
După o audiţie de succes, am fost direcţionat să aleg un instrument de suflat. Nu aveam habar nici câte linii are portativul, nici cum arătau sau sunau obiectele sonore pe care urma să le aleg. Mama ar fi vrut pianul, însă mi s-a spus că sunt prea „bătrân” la 10 ani pentru înalta performanţă pianistică (şi mai bine, am luat mai târziu lecţii şi nu l-am putut suferi).
Toţi profesorii mă îmbiau să merg la oboi, sau la clarinet, la fagot, trompetă, flaut … Până când am auzit o melodie, un timbru plăcut care mi-a adus bucurie. Cineva studia în apropiere, şi am spus „Acela! La acel instrument vreau să cant!”. Ţin minte că am făcut un schimb de instrumente acel an cu colegii, părând toate extrem de bizare. Flautul a venit atât de natural, încât de multe ori mă gândesc că el m-a ales pe mine …
Studiul intens l-am început în clasa a 11-a, când am început să mă gândesc serios la viitor şi la facultate. De atunci, a fost o continuă muncă asiduă pentru tot felul de aplicaţii, burse, programe de vară, orchestre şi masterclass-uri. Am avut şi 3-4 programe în timpul sezoanelor de vară, încercând să învăţ cât mai mult de la fiecare om pe care l-am întâlnit, fiindcă meseria se fură.
Dacă ar fi să definesc un lucru care mi-a conturat pasiunea pentru flaut, acela a fost ambiţia de a mă autodepăşi. Mereu am ţintit sus, iar indiferent de rezultat, am mers mai departe. De multe ori în detrimentul propriei persoane – somn, sănătate, timp liber (mai ales), prieteni, relaxare – mergând în extremism. Însă cred că viaţă începe la sfârşitul zonei de confort, iar ca performer, este imperativ a fi confortabil cu inconfortabilul.

Copyright © Foto www.tineretalente.org
Copyright © Foto www.tineretalente.org

De la ce vârstă ai început să cânți la flaut?

De la vârsta de 10 ani.

Ai simțit că ai luat decizia corectă atunci când ai ales acest instrument sau ai realizat pe parcurs că a fost alegerea potrivită?

Ambele – în egală măsură, am fost entuziasmat de alegerea făcută, iar pe parcurs am aflat că am făcut o alegere ideală. Îi pătimesc pe colegii mei care trebuie să îşi procure sau să îşi facă ancii – costisitor în materie de bani şi timp.. Deşi la flautişti marea neplăcere este competiţia acerbă. Cu toate acestea, nu m-aş vedea cântând la nici un alt instrument, deşi, am mare admiraţie pentru vioară (în parte datorită posibilităţilor solistice).

Ce te face să continui să practici acest instrument?

Bucuria sunetului, libertatea de exprimare, satisfacţiile auto-depăşirii şi entuziasmul publicului.

În ce mod flautul reflectă personalitatea ta?

Pasiune, pregnanță, putere şi abilitate – flautul este cel mai virtuos dintre instrumentele de suflat. De asemenea, este cel mai apropiat de vocea umană. Simt că este un mijloc inedit de exprimare – o provocare, de altfel, datorită lipsei cuvintelor. Este a doua mea voce, glasul spiritului produs cu suflarea care de multe ori vine din colţurile cele mai adânci ale fiinţei…

Ai vreun ritual pe care îl practici înainte de a intra pe scenă?

Îmi place să fiu singur şi să mă „reglez” – respiraţii lungi, ample, câteva exerciţii Qi-gong pentru intrarea în starea optimă performanţei.

În ce orchestră visezi să cânţi din America? Care este visul tău?

Visul meu este foarte divers şi complex, întrucât am o multitudine de interese şi pasiuni. Fotbalul este primul pe listă şi sunt certificat ca arbitru de către Federaţia de Fotbal a Statelor Unite. Joc cât pot de des şi doresc a continuă şi a avansa cât pot de mult (am ales între cariera de fotbalist şi cea de muzician, părinţii mei m-au pus în faţă deciziei când aveam 12 ani, după ce îmi cumpăraseră primul instrument …). Uneori, mă gândesc cum ar fi fost dacă aş fi ales fotbalul, însă excesele de muncă pe altarul muzicii au lăsat urme adânci.
Îmi place mult actoria, cântul vocal, moda, fotografia şi poezia. Am făcut un curs de modă în Braşov şi două cursuri de actorie în Bucureşti ca dezvoltare personală. Când am venit în SUA, am colaborat cu studenţi producători şi am realizat împreună scurt metraje. Din liceu am avut norocul de un telefon performant şi am făcut o serie de filmulete şi poze. De cântat, mai mult cânt atunci când sunt fericit, la duș şi când alcoolul depăşeşte o anumită limită… De asemenea, am numeroase poezii scrise în engleză şi în română şi se pare că am o predilecţie pentru a mă exprima…atractiv și expresiv în scris.
Visul meu? Orchestra, muzica de cameră, solistica, fotbalul, cântul vocal, actoria, modelling, fotografia şi poezia. Toate, pe lângă o familie cât mai numeroasă. Am ambiţii extrem de mari, însă sunt conştient de limitele pe care societatea, viaţa şi împrejurările le impun.

Copyright © Foto Artemis
Copyright © Foto Artemis

Care ar fi diferențele între viața culturală americană și cea europeană? În particular, care este specificul orchestrelor americane față de cele europene?

Sunt multe de spus – foarte diferită viaţa aici datorită mai multor factori – geografia, societatea, economia, religia, cultura, educaţia, familia. Totul este interconectat, cum spunea maestrul Barenboim, iar influenţele exercitate asupra individului şi a societăţii se regăsesc în cele mai mici detalii. Relieful şi distanţele foarte mari fac americanii să fie mai reci şi egocentrici (I-Phone, I-Pad, I-Watch – all about the „I”). Sunt drăguţi şi săritori la o primă vedere (oferind de cele mai multe ori ajutorul), însă faptul că pleacă de acasă la o vârstă fragedă şi sunt pe cont propriu, are repercursiuni în viaţa adultă. Învaţă să fie independenţi, se detaşează de familie, iar relaţiile cu partenerii de viaţă întâmpină de cele mai multe ori dificultăţi.
Perspectiva carierei primează în faţă oricărui alt principiu de viaţă, însă munca asiduă slăbeşte dorinţa de viaţă, vitalitatea şi bucuria de a trăi. Experimentez pe propria piele – aici se munceşte şi partea bună este că eşti apreciat şi răsplătit dacă îţi faci treaba bine. Însă nu prea ai viaţă, mai ales dacă ai şcoală şi/sau dacă trăieşti într-un oraş mic. Ceea ce nu înţeleg mulţi, este că America nu e ca la televizor. Totul aici este business, totul se măsoară în bani şi relaţiile umane lasă mult de dorit. Din nefericire, sălile de concerte sunt din ce în ce mai goale pretutindeni în lume, iar suprasaturaţia tehnologică afectează negativ activităţile artistice. Din cauza volumului şi vitezei informatice, lumea vrea totul de-a gata, nu mai are răbdare şi deschiderea de a merge şi experimenta în persoană ceva autentic. Şi pare cu totul raţional şi practic: de ce să merg la orchestra din oraşul meu când la un click distanţă pot asculta o înregistrare gratuită pe YouTube? Sau pot avea Berliner Philarmoniker cu o subscripţie plătită la mine în sufragerie, pe sistemul surround? Însă e o păcăleală, o iluzie a confortului pe care în mod eronat o însuşim cu diferite scuze – n-am timp, n-am bani, n-am chef. Şi de aici până la ignoranţă – „nu mă interesează” – este doar un pas …

Ce ambiţii muzicale nu ai realizat încă şi îţi doreşti să le obţii?

Să cânt pe Lună! Glumesc … în proporţie de 50% :)
Doresc să formez un ansamblu de talie internaţională şi să călătorim pretutindeni.

Ai de gând să te mai întorci în România? Dacă da, cu ce planuri?

Îmi doresc să mă întorc, deşi m-am cam îngrozit de ce am văzut vara trecută (2016) după 2 ani petrecuţi în exil studenţesc. Poate viziunea mea asupra Americii pare sumbră, însă cea din România este de-a dreptul înfricoşătoare.
Cu toate acestea, am vrut să mă întorc vara aceasta, să îmi iau liber de la doctorat un an (şi cred că nu m-aş mai fi întors), însă toate planetele s-au aliniat să rămân. Am făcut 21 de ani de şcoală încontinuu, 12 – primară, gimnaziu + liceu, 4 licenţă, 2 masterate şi acum un doctorat de 4 ani. Sunt extrem de recunoscător că sunt aici, însă dacă ştiam că nu pot rămâne decât cu şcoala aici, n-aş fi plecat din capul locului.
Înainte să vin în SUA cântam în 6 orchestre în Bucureşti, printre care Filarmonica George Enescu, Camerata Regală şi Symphactory Orchestra. Aveam şi 5 concerte pe săptămână, şi mă duceam şi la şcoală. Însă îmi câştigam existenţa ca muzician în România, ceea ce este mare lucru!
Dacă m-aş întoarce, doar pentru orchestră aş mai face-o. Şi din păcate, am întrebat, sunt alţii care cântă în locul meu pentru că nimeni nu este de neînlocuit. Sau m-aş întoarce pentru a lua viaţa de la capăt, a învăţa o (altă) meserie. Din păcate, muzica clasică nu plăteşte facturi şi asta este o realitate. Numai timpul va decide ce este mai bine.

Ce sfaturi, recomandări ai oferi celor aspiranţi să înveţe să cânte la flaut?

Nu ştiu dacă sunt în măsură de a da sfaturi, însă ce m-a ajutat pe mine a fost munca şi încrederea în forţele proprii, chiar şi atunci când totul părea pierdut în ceaţă sau năruit de „binevoitori”. După cum mi-a spus cineva o dată: „Ai pierdut? Continuă. Ai câştigat? Continuă. Nu există decât un singur drum – înainte!”. Îndeosebi pentru domeniul artelor, perseverenţa şi munca vor fi întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, răsplătite.

https://youtu.be/uveQASzdB_Y?t=1m11s


Facebook / Cimro / Instagram / Youtube
Copyright © Foto Artemis, FPMR

Niciun comentariu înca

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.

Inline
Inline